joi, 26 noiembrie 2015

Emilie Flöge și Secesiunea vieneză

Numele lui Emilie Flöge nu ne mai spune astăzi mare lucru, iar legătura ei de o viață cu Gustav Klimt pare să o ”expedieze” în categoria muzelor celebrului pictor vienez. Emilie a fost,în epocă, o doamnă care s-a bucurat de o anumită celebritate, ducându-și existența în cercurile rafinate și iubitoare de artă din capitala Imperiului habsburgic.
Născută în 1874, într-o familie de manufacturieri si comercianți, Emilie a beneficiat, alături de surorile ei, de o educație și o independență destul de rar întâlnite la tinerele din epocă. Talentată și preocupată de modă, Emilie avea să fondeze alături de sora sa un atelier de design vestimentar, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu sediul pe faimoasa arteră comercială Mariahilfer Straße(la numărul 1b), salonul surorilor Flöger a făcut parte dintr-un fenomen economic și social mult mai amplu.
Viena de la începutul secolului al XX-lea era un oraș în plină efervescență, o clasă de mijloc din ce în ce mai bine conturată își face simțită prezența. Faptul că Emilie și surorile sale au avut parte de educație și sprijin în construirea unei cariere  ilustrează transforarea statutului femeilor în societatea europeană.
Dar salonul lor nu ține doar de o anumită emancipare feminină, ci și de un nou curent artistic-Secesiunea vieneză- ce a culminat cu apariția Atelierelor Vieneze (Wiener Werkstätte). Unul dintre scopurile Secesiunii era coborârea noii arte în cotidian, fenomenul artistic urmând să cuprindă toate palierele existenței umane. Arta nu mai este doar un fenomen izolat, ce ține de expoziții și muzee, ea dă farmec vieții, înfrumusețează mobilierul, casele, rochiile doamnelor, vesela, etc. Apropiate de tradiția artizanilor, Atelierele Vieneze au propus piese unice, lucrate manual, artiștii grupați în această mișcare oferind adevărate opere de artă unei clientele, ce-i drept, cu dare de mână. Un exemplu în acest sens este Palatul Stoclet,de la Bruxelles, faimos pentru arhitectura anvangardistă și epurată și pentru decorațiuniile concepute de Klimt și confrații săi.
Salonul surorilor Flöge a fost și el decorat în acest stil de arhitectul Josef Hoffmann. Emilie și alți comercianți vienezi, care lucrau în domeniul modei, făceau anual câteva călătorii la Paris și Londra pentru a-și aproviziona clientela cu noile creații textile și vestimentare. Dar nu erau doar simple vizite de afaceri, idei și modele erau aduse în Viena și adaptate la gustul capitalei imperiale. Când doamnele nemulțumite de ravagiile și chinurile corsetului au început să își dorească o modă mult mai comodă, Paul Poiret a propus rochia tubulară pentru cochetele pariziene (cca 1907). La rândul ei, Emilie influențată de moda franceză, dar și de stilul sufragetelor britanice, propune o rochie largă, care se purta fără corset, cu mâneci clopot.
Rochii reformate create de Emilie impreuna cu Klimt.
Tot farmecul acestei ținute epurate stătea în imprimeurile și aplicațiile absolut minunate. Pentru aceste creații unicat ea a apelat la talentul și imaginația lui Klimt și Koloman Moser. Arhiva casei de modă, distrusă parțial de-a lungul timpului, păstrază diverse schițe și modele de imprimeuri. Noile creații vestimentare, cunoscute și sub numele de rochii reformate, nu au atras pe toate doamnele vieneze. Judecată mult prea avangardistă, rochia reformată a fost  comandată doar de câteva cliente extravagante și rafinate, care i-au pozat apoi lui Klimt (ex. Adele Bloch-Bauer). Pentru a-și menține atelierul pe linia de plutire, Emilie a creat și modele în ton cu gusturile și pretențiile epocii, reușind să ofere clientelor toalete în funcție de aspirațiile lor sociale și estetice. Casa de modă s-a dovedit o afacere de succes, ea și-a continuat existența și în perioada interbelică, rezistând până în 1938. În acel an, Austria a fost alipită Germaniei naziste (Anschluss), iar cea mai mare parte a clientelei, formată din doamne din comunitatea evreiască, este nevoită să fugă sau este deportată. Emilie mai lucrează până în 1952 (anul morții sale), într-un atelier mult mai modest, trecând prin dramele și distugerile celui de-al doilea război mondial.

Misterul din jurul relației dintre Emilie și Klimt este subiectul care suscită și astăzi interesul.
Portretul lui Emilie pictat de Klimt in 1902.
Ce uimește în această relație atipică este independența doamnei și prietenia pe care și-au purtat-o cei doi de-a lungul timpului(fapt demonstrat de ccca 390 de cărți poștale în care își împărtășeau cotidianul, fără nuanțe erotice). Dacă Emilie este femeia îndrăgostită din Sărutul, nu o să știm cu certitudine niciodată, apropiații lui Klimt amintesc însă de o adevărată complicitate între cei doi. În 1918, după ce suferă un atac cerebral, Klimt o va chema în ajutor, ea fiindu-i aproape până la sfârșit.  Relațiile personale, de familie(cei doi au fost și cumnați, sora ei a fost căsătorită cu fratele mai mic al pictorului),dar și cele artistice i-au transformat într-un cuplu mitic. În vacanțele de vară de pe malul lacului Attersee, ne apar zâmbitori, departe de constrângerile capitalei, el în faimoasa tunica albastru indigo, ea în rochii extravagante.

  

    

sâmbătă, 7 noiembrie 2015

De la inelul de logodnă la verighetă II

După o pauză, ce-i drept cam lungă, vă invit să reluăm povestea inelelor. Astăzi, vă propun să descoperim istoria și semnificațiile verighetelor și inelelor dăruite în timpul ceremoniei de căsătorie.  Mulți dintre noi le asociază mariajului religios, când preotul le binecuvântează și fericitul cuplu le privește cu emoție și încântare.
Amintită încă din epoca romană, când avea scopul să pecetluiască unirea dintre miri, verigheta a fost purtată până în secolul al XIX-lea numai de către doamne. Mireasa primea în ziua nunții un inel cu piatră prețioasă (de preferat, un diamant) sau un simplu anou dintr-un metal mai mult sau mai puțin modest (în funcție de statutul social al cuplului).
Lorenzo Lotto, Marsilio Cassotti și soția sa Faustina, 1523, ulei pe pânză, Muzeul Prado, Madrid. Tabloul a fost comandat de tatăl mirelui și surprinde tocmai momentul când tânăra primește inelul de la soțul său (un simplu anou de aur). Amorașul care le prinde jugul de umeri simbolizează legătura indestructibilă dintre soți, iar frunzele de laur-bogăția, fertilitatea.

Nenumărate tablouri din Renaștere surprind cuplul în ziua nunții, când mirele îi pune alesei pe deget inelul, altele o înfățișează pe tânăra doamnă, la câțiva ani de la căsătorie, cu o bijuterie strălucitoare pe inelar sau arătător, iar pe degetul mic cu inelul sigiliu, cu ajutorul căruia însemna diverse lucruri din gospodărie.
Bronzino, Eleonora de Toledo, 1543, ulei pe lemn, Galeria națională,Praga.
 Doamna poartă, pe arătător, inelul primit de la soțul ei, Cosimo de Medici. Inelul a fost descoperit, în anii 40, în mormântul Eleonorei. Astăzi face parte din colecția muzeului Pitti.
 Poate vă întrebați de ce purta doar mireasa un inel care simboliza legătura dintre două persoane.  În epoca Renașterii și nu numai, căsătoria era văzută ca o intrare a tinerei în familia și sub autoritatea soțului. Ea trecea din autoritatea paternală în cea maritală, devenea soția credincioasă, care trebuia să își iubească, asculte și urmeaze soțul, iar inelul tocmai acest lucru simboliza. Au fost, însă, și domni care au purtat pe inelar un anou de aur ce amintea de legătura maritală.
La sfârșitul Renașterii, în ghetoul din Veneția, își face apariția un inel de căsătorie absolut minunat, din aur și email. Cu o formă stranie la prima vedere, el reprezentă templul de la Ierusalim, în minatură, în interior era inscripționat Mazal Tov (Noroc). Cel din imagine face parte din colecția Metropolitan Museum of Art. 

O tradiție ceva mai veche(posibil din Evul Mediu), amintește un ritual pe care îl mai întâlnim și acum la tinerii romantici. Un inel de metal era tăiat cu ocazia logodnei și era considerat un gaj al legăturii dintre cei doi parteneri. Conform unor legende, care circulă încă din Antichitate, inelul de logodnă și verigheta se poartă pe inelarul de la mâna stângă, fiindcă o arteră leagă degetul respectiv de inimă.
Iar la final, iată și simbolurile asociate fiecărei aniversări a căsătoriei.
1 an - nunta de bumbac.
2 ani – nunta de piele.
4 ani- nunta de ceară.
5 ani- nunta de lemn.
10 ani- nunta de cositor.
12 ani- nunta de mătase.
15 ani-nunta de cristal.
20 de ani- nunta de porțelan.
25 de ani- nunta de argint.
30 de ani- nunta de perle.
35 de ani- nunta de rubin.
40 de ani- nunta de smarald.
50 de ani- nunta de aur.
60 de ani- nunta de diamant.
70 de ani- nunta de platină.