Emilie Flöge și Secesiunea vieneză

Numele lui Emilie Flöge nu ne mai spune astăzi mare lucru, iar legătura ei de o viață cu Gustav Klimt pare să o ”expedieze” în categoria muzelor celebrului pictor vienez. Emilie a fost,în epocă, o doamnă care s-a bucurat de o anumită celebritate, ducându-și existența în cercurile rafinate și iubitoare de artă din capitala Imperiului habsburgic.

Născută în 1874, într-o familie de manufacturieri si comercianți, Emilie a beneficiat, alături de surorile ei, de o educație și o independență destul de rar întâlnite la tinerele din epocă. Talentată și preocupată de modă, Emilie avea să fondeze alături de sora sa un atelier de design vestimentar, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu sediul pe faimoasa arteră comercială Mariahilfer Straße(la numărul 1b), salonul surorilor Flöger a făcut parte dintr-un fenomen economic și social mult mai amplu.

Viena de la începutul secolului al XX-lea era un oraș în plină efervescență, o clasă de mijloc din ce în ce mai bine conturată își face simțită prezența. Faptul că Emilie și surorile sale au avut parte de educație și sprijin în construirea unei cariere  ilustrează transforarea statutului femeilor în societatea europeană.

Dar salonul lor nu ține doar de o anumită emancipare feminină, ci și de un nou curent artistic-Secesiunea vieneză- ce a culminat cu apariția Atelierelor Vieneze (Wiener Werkstätte). Unul dintre scopurile Secesiunii era coborârea noii arte în cotidian, fenomenul artistic urmând să cuprindă toate palierele existenței umane. Arta nu mai este doar un fenomen izolat, ce ține de expoziții și muzee, ea dă farmec vieții, înfrumusețează mobilierul, casele, rochiile doamnelor, vesela, etc. Apropiate de tradiția artizanilor, Atelierele Vieneze au propus piese unice, lucrate manual, artiștii grupați în această mișcare oferind adevărate opere de artă unei clientele, ce-i drept, cu dare de mână. Un exemplu în acest sens este Palatul Stoclet,de la Bruxelles, faimos pentru arhitectura anvangardistă și epurată și pentru decorațiuniile concepute de Klimt și confrații săi.

Salonul surorilor Flöge a fost și el decorat în acest stil de arhitectul Josef Hoffmann. Emilie și alți comercianți vienezi, care lucrau în domeniul modei, făceau anual câteva călătorii la Paris și Londra pentru a-și aproviziona clientela cu noile creații textile și vestimentare. Dar nu erau doar simple vizite de afaceri, idei și modele erau aduse în Viena și adaptate la gustul capitalei imperiale. Când doamnele nemulțumite de ravagiile și chinurile corsetului au început să își dorească o modă mult mai comodă, Paul Poiret a propus rochia tubulară pentru cochetele pariziene (cca 1907). La rândul ei, Emilie influențată de moda franceză, dar și de stilul sufragetelor britanice, propune o rochie largă, care se purta fără corset, cu mâneci clopot.

Rochii reformate create de Emilie impreuna cu Klimt.

Tot farmecul acestei ținute epurate stătea în imprimeurile și aplicațiile absolut minunate. Pentru aceste creații unicat ea a apelat la talentul și imaginația lui Klimt și Koloman Moser. Arhiva casei de modă, distrusă parțial de-a lungul timpului, păstrază diverse schițe și modele de imprimeuri. Noile creații vestimentare, cunoscute și sub numele de rochii reformate, nu au atras pe toate doamnele vieneze. Judecată mult prea avangardistă, rochia reformată a fost  comandată doar de câteva cliente extravagante și rafinate, care i-au pozat apoi lui Klimt (ex. Adele Bloch-Bauer). Pentru a-și menține atelierul pe linia de plutire, Emilie a creat și modele în ton cu gusturile și pretențiile epocii, reușind să ofere clientelor toalete în funcție de aspirațiile lor sociale și estetice. Casa de modă s-a dovedit o afacere de succes, ea și-a continuat existența și în perioada interbelică, rezistând până în 1938. În acel an, Austria a fost alipită Germaniei naziste (Anschluss), iar cea mai mare parte a clientelei, formată din doamne din comunitatea evreiască, este nevoită să fugă sau este deportată. Emilie mai lucrează până în 1952 (anul morții sale), într-un atelier mult mai modest, trecând prin dramele și distugerile celui de-al doilea război mondial.

Misterul din jurul relației dintre Emilie și Klimt este subiectul care suscită și astăzi interesul.

Portretul lui Emilie pictat de Klimt in 1902.

Ce uimește în această relație atipică este independența doamnei și prietenia pe care și-au purtat-o cei doi de-a lungul timpului(fapt demonstrat de ccca 390 de cărți poștale în care își împărtășeau cotidianul, fără nuanțe erotice). Dacă Emilie este femeia îndrăgostită din Sărutul, nu o să știm cu certitudine niciodată, apropiații lui Klimt amintesc însă de o adevărată complicitate între cei doi. În 1918, după ce suferă un atac cerebral, Klimt o va chema în ajutor, ea fiindu-i aproape până la sfârșit.  Relațiile personale, de familie(cei doi au fost și cumnați, sora ei a fost căsătorită cu fratele mai mic al pictorului),dar și cele artistice i-au transformat într-un cuplu mitic. În vacanțele de vară de pe malul lacului Attersee, ne apar zâmbitori, departe de constrângerile capitalei, el în faimoasa tunica albastru indigo, ea în rochii extravagante.