Costumul doamnelor – eleganță și libertate

În mediul profesional, dar și în viața privată, multe femei aleg confortul și eleganța oferite de o pereche de pantaloni.  Pentru femeile  secolului al XXI-lea pare un gest firesc, chiar un must, să investească într-un costum pantalon, bine croit, cambrat pe talie, din lână sau mătase, negru sau bleumarin, pe care să îl poarte în varianta office, la birou, sau senzual-provocator, la întâlnirile private.

 Lucrurile nu au stat mereu așa. Înainte de 1960, puține doamne optau pentru ținute  inspirate de moda masculina. Pantalonii erau considerați scandaloși, lipsiți de eleganță și provocatori. Istoria consemnează "războiul" dus de femei independente și dornice șă își exercite profesiile în libertate și beneficiind de confortul  unei vestimentații adaptate la viața activă.  Arhivele amintesc câteva cazuri celebre:  eroina  medievală  Jeanne d'Arc, regina Christina a Suediei,  scriitoarea Georges Sand, pictorița Rosa Bonheur, medicului Madeleine Pelletier sau actrița Marlene Dietrich.  Nu era lucru simplu să abordezi o ținută masculină, în trecut, fără să fi acuzată de transgresiuni de tot felul.  Doamnele dornice să poarte un costum de inspirație masculină, cu jachetă, vestă și pantalon, erau nevoite să obțină un certificat care să justifice purtarea veșmintelor respective și care să certifice că persoana era onestă și nu încerca să obțină o schimbare a identității sexuale.

Primul război mondial (1914-1918) și implicarea activă a femeilor în societate au revoluționat moda și au permis unor creatori de geniu să elibereze silueta doamnelor. Domnișoara Chanel a fost printre primii creatori de modă care au încercat să impună pantalonul în moda feminină și să îl transforme într-un obiect vestimentar cotidian. Jean Patou îi urmează, el utilizând masiv jerseul pentru a obține haine cu o linie lejeră și fluidă.  În anii '30, pe Riviera franceză, doamnele cochete și avangardiste au început să poarte pantaloni amplii, inspirați de pijamalele masculine. Dar inovațiile celor doi creatori s-au lovit de reticența doamnelor, care preferau să îi poarte doar în vacanțe, pe plajă la Deauville, și mai puțin în oraș. În 1932, Marlene Dietrich seduce publicul cu o ținută mitică: smokingul alb, în filmul Blonde Venus. Dar în viața cotidiană, vedeta a fost  nevoită să obțină un certificat de la prefectura franceză pentru a purta în deplină libertate costumul pantalon, când era în vizită la Paris. Dacă unor dive li se trecea cu vederea un capriciu vestimentar și puteau să pună în practică, fără mare bătaie de cap, dorința unei siluete lejere și comode, femeile obișnuite nu aveau acest curaj.

Anii '40- '50 au reușit să impună treptat pantalonul printre articolele vestimentare feminine. Purtat în timpul liber, în vacanțe sau atunci când doamnele preferau o ținută confortabilă (așa se îmbrăca actrița Katharine Hepburn la repetiții), pantalonul nu era încă asociat cu mediul profesional sau cu evenimentele elegante. 

Adevărata revoluție avea să se producă în anii '60, la Paris, când Yves Saint Laurent gândește veșmintele femeii moderne, conștientă de puterea ei, dornică să joace un rol activ în societate și să își afirme drepturile și libertățile. Dacă domnișoara Chanel le eliberase pe femei de tirania rochiilor pline de zorzoane, pernițe și corsete, inventând "sărăcia de lux", Saint Laurent propune o imagine feminină eliberată de tabuuri, dornică să preia haine sau gesturi din universul masculin. Muza creatorului francez, Betty Cartoux avea să îl poarte cu nonșalanță, în ținute elegante, de seară, dar și în viața de zi cu zi. Modelul din 1967, din trei piese (jachetă, vestă, pantalon) a fost inspirat de moda masculină a anilor '30. Cu buzunare la pantaloni și o croială confortabilă, dar elegantă,  costumul îi permitea purtătoarei o libertate de mișcare extraordinară, dar și o eleganță deopotrivă androgină și sofisticată. Consacrarea finală se produce în 1975, cînd fotograful Helmut Newton fotografiază smokingul Saint Laurent pentru revista Vogue. Provocatoare, nonșalantă, revoluționară, imaginea nu mai vorbește doar de modă, ci și de feminism, de femei care își revendicau egalitatea și libertatea socială, economică și sexuală. În deceniile ce au urmat, costumul pantalon s-a impus în garderoba feminină, fiind reinterpretat în fel și chip de designerii contemporani.

dacă vreți să mergeți mai departe puteți citi cartea Christinei Bard, Une histoire politique du pantalon, Paris, Seuil, 2010. Autoarea ne oferă cercetare din punct de istoric și antropologic, dincolo de fascinația modei vedem cum un articol vestimentar vorbește despre destinul feminin. 

Modă, tinerețe și revoltă

  În  1956, o tânără senzuală își punea amprenta asupra mentalităților și  imaginarului european.  Într-un dans îndrăcit[1], care a fermecat și a scandalizat în epocă, Brigitte Bardot a transformat  Et Dieu... créa la femme (Și Dumnezeu... a creat femeia) într-un mit (r. Roger Vadim).  Dezinvoltura personajului, care culminează cu secvența dansului, nu este doar o simplă fantezie cinematografică, ea traduce  o stare de spirit, anunțând o serie de transformări la nivelul societății europene. Femininul își afirma dorințele și și le asuma, fenomen ce  avea să culmineze cu revoltele din anii '60, atunci când tinerele, dar nu numai ele, au revendicat printre altele și  libertatea  propriului corp.  Barometrul acestor transformări sociale a fost, precum și în alte epoci istorice, moda străzii, ea exprimând fără foarte multe complicații metamorfozele unei lumi.

     Tinerii născuți imediat după cel de-al doilea război mondial  (baby boom-ul din 1947) își doreau o modă accesibilă, special gândită pentru ei, care să le permită să se bucure din nou de viață, de libertatea de mișcare și de propriul corp. Dacă saloanele haute couture de la Paris sau Londra le păreau nu numai inaccesibile, dar și de neînțeles, marile centre comerciale echivalau cu un Babel lipsit de identitate și gust. Această clientelă urbană, cu bani de buzunar și dorință de cumpărare avea să schimbe nu numai fața modei europene, dar și concepțiile unei epoci.

       La Londra și Paris o nouă generație de creatori au încercat să răspundă aceste noi clientele. Pe malurile Tamisei, Mary Quant propune tinerelor rochii scurte, trapezoidale  asortate cu pantofi și cizme colorate. Dar marea ei reușită a fost deschiderea unui magazin dedicat modei tinere și exuberante, Bazaar (1955) simbolizând dorința tineretului britanic de a se bucura de viață și de a uita recesiunea de după război. Rochiile scurte, inspirate de tricourile masculine, erau asortate cu jachete cadrilate sau cu ciorapi până la genunchi. Produse în serie, ele se vindeau la prețuri relativ modice, fapt care a revoluționat vânzarea cu amănuntul. Trupul feminin se adaptează acestei mode tinere și sportive, modelul ideal fiind Twiggy, tânăra cu trupul subțire și longilin și tunsoare minimalistă, ce părea că sfidează look-ul mult prea căutat din din anii '50.      Laboratorul noului stil londonez a devenit în scurt timp Carnaby Street. Inițial o stradă lăturalnică din Soho, ea avea să se transforme în artera tinerilor designeri, marcând și apariția unui fenomen social - mersul la cumpărături văzut ca un mod de petrecere a timpului liber și de socializare. În rochii inspirate de faimoasa Casbah Dress sau cu imprimeuri Pop sau Op Art, tinerele arborau un look androgin și delicat, masculinul pare că se feminizează în sacouri cambrate, cu umeri mici și cu tunsori împrumutate din universul feminin (look-ul Beatles). Metropola britanică devine The Swinging City ( revista Time, aprilie 1966).  Noul stil începe să atragă o clientelă din ce în ce mai variată, în momentul deschiderii magazinelor  Biba (Londra, 1964) și Paraphernalia (New York, 1965).  

     Răspunsul francez la experimentele din spațiul londonez vine de la o generație de designeri formați în atelierele haute couture dornici să propună o modă în egală măsură practică, dar și elegantă. Înspirați de zborurile în spațiu Courrèges și Pierre Cardin propun ținute albe, cu pălării inspirate de cosmonauți, utilizând materiale avangardiste pentru epocă. Cardin este primul care apelează la studenți pentru prezentarea colecțiilor masculine, iar în 1959, prima colecție în serie îl obligă să demisioneze din Chambre Syndicale de la Couture.

     Istoria a consemnat dubla paternitate a minijupei, și Courrèges și Quant și-au revendicat această calitate. Interesant este răspunsul designerului britanic care surprinde cel mai bine spiritul modei anilor '60 - Amândoi am inventat minijupa, dar strada a fost cea care a impus-o.

MODELE ÎN CREAȚII COURREGES

Pentru a răspunde cererilor unei elite urbane tinere și elegante, Yves Saint Laurent inaugurează, în 1966, YSL Rive Gauche cu produse în serie, marcând începutul colecțiilor de prêt-à-porter. Această epocă rămâne asociată în istoria casei pariziene  cu faimoasa rochie Mondrian, o reinterpretare  în stil haute couture a experimentelor londoneze. Inspirat de pânzele lui Piet Mondrian, Saint Laurent propune o îmbinare de materiale și culorii, dând astfel stil și unicitate unei rochii sac. Sacrată de revista Vogue, ediția franceză,  în septembrie 1966, ea avea să fie ultra copiată și imitată.

     Anii '60 s-au încheiat în acorduri colorate, psihedelice și hippy, revoltele tinerilor din 1968, au impus un nou stil, o privire mult mai liberă și lipsită de inhibiții asupra trupului și a sexualității.

 Dacă vreți să aprofundați subiectul puteți începe cu excelentul studiu dedicat istoriei frumuseții de Georges Vigarello, tradusă și în limba română. Merită atenția cititorului capitolul dediat anilor 50-60,acolo veți gasi interpretarea dansului din filmul lui Roger Vadim.

Iar pentru o privire de ansamblu asupra modei, studiul britanic dedicat fenomenului, Moda -istoria completă. Din păcate, traducerea în limba română este deficitară, ilustrațiile și informațiile sunt de calitate. 

---

[1] https://www.youtube.com/watch?v=Q1e5dVd5Tvw

O istorie a modei europene - o bibliografie ( I )

Recent, două ateliere dedicate istoriei modei europene m-au determinat  să îmi fac ordine printre cărți și, mai ales, să alcătuiesc un succint plan de lectură.  De când mă știu am visat și am cumpărat albume dedicate fenomenului, multe dintre ele absolut minunate, operele unor fotografi venerați in efemera lume a modei. Totuși, care sunt lecturile care ne fac să înțelegem istoria modei, resorturile care stau la baza unor tendințe, a unor revoluții vestimentare sau sociale?  Așadar o selecție personală, gândită nu doar pentru cei care au participat la ateliere, dar și pentru cititorii curioși care își doresc o lectură erudită și amuzantă.

François Boucher, Histoire du costume en Occident des origines à nos jours, Flammarion, 2008 . O reeditare și aducere la zi a unei cărți care a făcut epocă. De citit dacă sunteți pasionați de fenomen, vreți să aflați detalii incredibile nu doar despre haine, ci și despre diverse accesorii (pantofi, pălării, piese de armură, gulere de dantelă, poșete, etc). Cu nenumărate reproduceri (tablouri, statui, manuscrise, fonduri fotografice rare), tratează minuțios moda europeană până la mijlocul secolului XX. Eu zic să treceți, din septembrie, pe la Institutul Francez din București și să aruncați o privire pe acest album excepțional. Pentru cititorii francofoni -  raftul de modă din biblioteca institutului merită studiat.

Moda. Istoria completă,editor general Marine Frogg, cuvânt înainte Valerie Steel, Editura Rao, 2015. O mică enciclopedie, excelent ilustrată, tratează fenomenul la modul global, începând cu Antichitatea și terminând cu moda on-line din secolul XXI. Un avantaj- capitolele dedicate  modei din afara Europei, cititorul poate face o comparație între diverse epoci, influențe și culturi vestimentare. Marea problemă a ediției în limba română – traducerea aproximativă, unele greșeli sunt de-a dreptul "savuroase" la prima lectură.

Mairi MacKenzie, ...isme. Să înțelegem moda, traducere din limba engleză de Olivia Carmen Bîrsășteanu, Editura Rao, 2010. O istorie a modei care pornește de la marile epoci istorice (neoclasicism, romantism, epoca victoriană, etc). Ușor de utilizat, oferă cititorului o imagine succintă asupra gusturilor unei epoci. S-ar putea să  vi se pară  schematică la prima vedere, dar reușește  să prezinte un curent în câteva fraze și să ne orienteze spre diverse colecții sau designeri.

Noël Palomo-Lovinski, The World's Most Influential Fashion Designers, 2010. Marii designeri și epoca lor într-o prezentare concisă și utilă cititorului, cu detalii cronologice și vizuale bine gândite.

Catherine Örmen, Comment regarder la mode, histoire de la silhouette, Hazan, 2009. Moda, normativă și imperativă, a modelat siluetele și încă o face.  Autoarea ne propune o altfel de istorie, pornind de la transformările și adaptările trupului la diverse concepții morale, estetice, religioase. Cartea are o ilustrație bogată, bine structurată, la mijlocul drumului dintre un album de artă și un studiu dedicat modei. Utilă și celor  interesați de crinolinele și costumele victoriene, dar și  amatorilor de reviste glossy.

Dacă curiozitatea nu vă dă pace și vreți să aflați totul despre corsete, mâneci bufante, sutiene cu pernițe și jupe cu volane, încercați să dați de minunatul album realizat, în 2013, de Muzeul de Arte Decorative de la Paris – La Mécanique des Dessous. Une histoire indiscrète de la silhouette, sous la direction de Denis Bruna, Paris: Les Arts Decoratifs, 2013. Editat în contextul unei expoziții eveniment, albumul ne oferă o călătorie indiscretă în lumea lenjeriei masculine și feminine, încercând să ne lămurească de ce există doar un corp social și mai puțin unul natural. De citit sau recitit, în acest context, monografia lui Georges Vigarello, O istorie a frumuseții.Corpul și arta înfrumusețării din Renaștere până în zilele noastre, traducere din limba franceză  de Luana Stoica,  Cartier, 2006.

Cum moda îi privește în egală măsură și pe domni, merită răsfoit, măcar pentru inspirație,albumul realizat de Farid Chenoune, Des Modes et des hommes. Deux siècles d'élégance masculine, Flammarion, 1993.

În cazul în care doriți să descoperiți personalitatea unor designeri, cu diverse picanterii, dar și informații concrete legate de colecțiile, sursele de inspirație și universul lor cotidian, sunt de neratat cele 24 portrete dedicate de Bertrand Meyer-Stabley creatorilor și creatoarelor care au schimbat istoria. Cu un stil plăcut și ușor ironic, autorul ne permite să intrăm în universul unor monștrii sacrii (Chanel, Dior, Vionnet, Galliano, etc) prin intermediul a două volume frumos editate în limba română.

O biografie mitică și ultra discutată, nu doar de amatorii de modă, dar și de istorici, este cea a Domnișoarei Chanel. Cum de-a lungul vieții i-a plăcut să își înfrumuseteze trecutul și să îi dea o aură mitică, este relativ dificil să distingem ce este pură ficțiune și ce a fost experiență trăită. Totuși, merită să citiți  biografia scrisă de Edmonde Charles-Roux, Coco Chanel,traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari, Rao, 2011. Bine documentată, cu informații provenind din diverse surse istorice, ironică și neiertătoare pe alocuri, monografia ne familiarizează cu epoca Chanel și ne determină să ne extindem lecturile.

Moda anilor '70 și, mai ales, universul sulfuros care o  înconjoară a avut  parte acum un deceniu de o radiografie pe măsură. Bine documentată, monografia Alicia-ei Drake, Beautiful People. Saint Laurent, Lagerfeld: splendeurs et misères de lamode, traduit de l'anglais par Bernard Cohen et Odile Demange, Danoël, 2008/ ed. originală în engleză, The Beautiful Fall – Lagerfeld, Saint Laurent, and Glorious Excess in 1970s Paris, Little, Brown and Company, New York, 2006, se citește precum un roman. Nu vă lăsați înșelați de aparențe, dincolo de scandalurile și execesele epocii, autoarea ne prezintă ascensiunea și gloria a doi creatori mitici și, mai ales, redă spiritul timpului. O lectură obligatorie, dacă vă pasionează moda secolului XX.

Dar moda mai înseamnă și publicitate, strategii de marketing, comerț on-line, un studiu foarte bun fiind cel elaborat de jurnalistul Mark Tungate, Fashion Brands. Branding Style from Armani to Zara, Kogan,2008. 

Revin într-o postare viitoare cu diverse resurse on-line, până atunci, delectati-vă cu documentarul produs de Arte și dedicat marilor scandaluri din lumea modei.

Lectură plăcută! 

Cronici efemere 2

În decembrie, toți suntem cuprinși, măcar pentru câteva zile, de agitația tipică sărbătorilor. Căutăm, cumpărăm, ne enervăm, ne bucurăm, împachetăm, învățăm cu viteza fulgerului să facem tot felul de podoabe pentru brad sau casă (nu toate ne ies), iar în final, obosim. Pentru acele momente când vrem doar să ne bucurăm de zilele vacanță, vă propun câteva cărți și un parfum de Căciun, home made, de inspirație renascentistă.
1. Anul acesta, editura Polirom a lansat la Gaudeamus, în colecția Hexagon.Istorie, două scrieri erudite, amuzante și sulfuroase. O istorie erotică a curții de la Versailles de Michel Vergé-Franceschi și Anna Moretti și Vieți sacandaloase. Curtezane, concubine și amante celebre de Ian Graham.

Ambele lucrări pornesc de la o premisă comună, istoria poate fi, și chiar a fost, o poveste populată de personaje în carne și oase, cu pasiuni și plăceri scandaloase. Dincolo de datele aride din diverse cronologii și tratate academice, sunt aventurile unor regi, regine, curteni și alți muritori, care s-au lăsat purtați de plăcerile mundane. Palatul de la Versailles nu a fost doar o nouă viziune despre puterea regală, ci și scena pasiunilor interzise, curtezanele și regalii lor adoratori au scris istoria in saloane și iatacurile cochete, favoritele au impus gusturi în domeniul modei și arhitecturii.  Memoria lor hulită sau uitată este reînviată de cei doi istorici cu ajutorul documentelor, memoriilor și tratatelor istorice. Autorii reușesc să ne ofere o istorie savuroasă, cu aer de roman, mizând în egală măsură pe sursele istorice, dar și pe talentul literar.

Celălalt tom, Viețile scandaloase, nu se oprește doar asupra fenomenului francez, Ian Graham scrie istoria viații unor doamne, care au exercitat puterea grație farmecelor lor. Într-un stil alert și amuzant, autorul le evocă pe cocotele Belle Epoque (La Belle Otero & co.),dar și pe șarmanele doamne din Antichitate, Renaștere sau din Europa modernă. În final, lectura ne oferă imaginea de ansamblu asupra unui anumit tip de putere și seducție. Pentru cei care au adorat povestea Veronicăi Franco, curtezana venețiană devenită ultra cunoscută datorită unei adaptări cinematografice, această carte le oferă continuarea poveștii și contextul istoric.

2. De câte ori am trecut prin cochetul magazin de la parterului muzeului de Arte Decorative de la Paris, mi-au căzut ochii pe cele două cărți ale lui Bertrand Meyer-Stabley - 12 creatoare care au schimbat istoria și 12 creatori care au schimbat istoria.

Dar alte albume, reviste, agende și dvd m-au determinat să le abandonez, plecând mereu cu speranța că într-un an își vor gasi locul în bagaje. Acum, lucrurile s-au rezolvat, editura Baroque Books and Arts le-a publicat în colecția Savoir Vivre, în condiții grafice  minunate, în două traduceri de calitate. Cochete, pline de panaș, cele două volume evocă lumea haute-couture la propriu și la figurat. Saga celor  12 creatoare și creatori se împletește cu istoria și spiritul epocilor traversate de ei. De la Rose Bertin la John Galliano, trecând prin epoca Chanel, Dior, Balenciaga sau Saint-Laurent, autorul reușește să surprindă viața personală și profesională a unor creatori geniali, dar și extravaganțele din lumea strălucitoare a modei. Sunt, după gustul meu, două cărți esențiale, pentru cei interesați de istoria modei. Fiecare creator beneficiază, la final,  de o bibliografie, cititorul putând să își ducă mai departe cerecetările. În pauza de lectură, vă recomand să umăriți ultimul film dedicat de casa Chanel Domnișoarei.

3. În cazul în care v-ați plictisit de aromele artificiale de scorțișoară, cuișoare, etc și vă plac agrumele, este cazul să încercați un parfum de cameră inspirat de curțile renascentiste. La sfârșitul evului mediu,  pomme d'ambre desemna un mecanism ingenios, în formă de măr/portocală.

Lucrat din aur sau argint filigranat, plin de diverse pietre, el se desfăcea precum feliile unei portocale, în fiecare felie găsindu-se o pastă parfumată, obținută din amestecul rășinilor plăcut mirositoare cu mosc, ambră, cuișoare, petale de flori, uleiuri parfumate. De cele mai multe ori, recipientul era purtat în jurul taliei, posesorul/posesoarea se ungea cu parfumul solid pe mâini, îi respira esențele minunate și astfel credea că se ferește de ciumă. Ce a mai rămas, astăzi, din această practică? Niște decorațiuni de Crăciun delicioase. O portocală, mandarină, lămâie, sau  un alt fruct din familia citricelor este acoperit de cuișoare. Cuișoarele pătrund relativ ușor în coaja fuctelor, dacă aveți probleme, rădeți-o puțin. Chiar dacă trebuie să goliți raftul de la raionul de mirodenii, vă recomand să acoperiți în întregime fructul cu cuișoare, pentru a evita mucegaiul; dacă apare, ștergeți cu alcool alb. După ce coaja este acoperită în întregime, începe procesul de uscare. În final, zeama fructelor se evaporă, răspândind o aromă exotică. Puteți să îl țineți în zona ferestrelor sau caloriferelor, decorat cu anason stelat, pentru a reface drumul mirodeniilor medievale.

     

Povestea rochiei de mireasă

Recent, am asistat la o discuție amuzantă legată de culoarea, stilul și lungimea rochiei de mireasă, fapt care m-a determinat să vă ofer o scurtă incursiune istorică. Tradiția rochiei albe s-a impus târziu în istoria europeană. Miresele din Grecia și Roma Antică își acopereau fața cu un văl roșu, așa căsnicia începea sub auspicii fericite. În Evul Mediu și Renaștere, preferate erau rochiile în culori vii, nu era un model anume, ci mai degrabă o rochie de sărbătoare cu nenumarate aplicatii,

Cele trei imagini reprezintă o ținută din 1929, creație a Madeleinei Vionnet, aflată acum în colecția Metropolitan Museum of Art, New York. 

dacă vorbim de o mireasă din elita socială. Tânăra își împodobea ținuta cu panglici și bijuterii, colierele și centurile erau agreate de mirese, dar și de familie care dorea să își exprime puterea și prestigiul prin intermediul podoabelor tinerei. Vălul alb și coronița din lămâiță sunt rar amintite. Mireasa își pieptăna părul după moda epocii, purta o bonetă brodată și alte podoabe care îi putea evidenția farmecul și statutul social. În preajma Revoluției franceze, domnul avea o vestă asortată cu rochia alesei,culorile deschise, luminoase fiind preferate.

Albul devine cu adevărat culoarea mireselor în secolul al XIX-lea, atunci se impune în mediile urbane, din ce în ce mai prospere, imagine tinerei mirese cu văl, flori de lămâiță și rochie albă, simbolul purității și inocenței. Tot atunci, domnii au renunțat definitiv la ținutele bogat împodobite cu panglici, broderii și bijuterii, masculinul adoptând ținutele sobre (costumul de culoare închisă). La nivel vestimentar se facea distincție clară între ținuta unei tinere care se căsătorea prima dată și cea a unei văduve sau a unei femei divorțate. Ultimele era obligate să adopte o rochie mult mai modestă, într-o culoare sobră, fără văl și lămâiță, iar ceremonia avea loc într-un cadru restrâns. 

La final, vă propun să vă delectați cu o scurtă istorie a rochiei de mireasă în secolul al XX-lea realizată de site-ul mode.com      

Darurile dragostei-o poveste medievală

            Ultimele săptămâni, cu “invazia” generalizată de inimioare, flori și felicitări, m-au făcut să mă gândesc la originile darurilor dintre  îndrăgostiți și la semnificația acestora de-a lungul timpului.

            Poate o să vă mire, dar evul mediu este locul unde se naște această tradiție. Dacă în Roma antică bărbații „cumpărau” accesul la farmecele unor femei de condiție modestă (liberte, prostituate, etc),  nu același lucru se întâmpla în Europa amorului curtenesc, unde doamna se bucură nu doar de privilegiile statutului social, ci și de dorința domnilor de a-și etala bunele maniere.  Așa își fac apariția diverse daruri care le permit îndrăgostiților o apropiere, dacă nu reală, măcar simbolică. Punga sau tașca, deopotrivă maculină și feminină, se prindea la talie cu ajutorul unei centuri. Teribil de utilă, într-o epocă în care buzunarele nu își făcuseră apariția, era asociată în mentalul medieval cu organele genitale feminine sau masculine.

            Tot în evul mediu, diverși apologeți ai dragostei curtenești insistă asupra valorii simbolice a darurilor, ele nu aveau scopul să o oblige pe doamnă sau să o pună într-o situație jenantă. Dragostea se câștigă, nu se cumpără, iată ce ne învață oamenii evului mediu.  Printre darurile  ce puteau fi acceptate de doamnă se numărau parfumurile, inelele, mănușile, batistele și alte obiecte care făceau parte din arsenalul cochetăriei feminine. Farmecul acestor obiecte nu stătea în valoarea lor, ci în faptul că îi permiteau iubitului o apropiere indirectă  de doamna dorită ( parfumul atingea trupul adoratei, iar inelul imita gestul matrimonial).  O puternică tentă erotică aveau și darurile care se constituiau într-un gaj al căsătoriei-papucii de casă, centuri cu diverse broderii, piepteni sau ace de păr (faimoși au rămas pieptenii din fildeși cu imagini amoroase-asediul cetății dragostei). Pe lângă darurile sofisticate,  documentele mai amintesc schimburi de fructe între logodnici sau cupe de vin dăruite doamnei care urma să fie curtată.  

Dacă vreți să aflați toată povestea darurilor dintre îndrăgostiți și să găsiți eventuale surse de inspirație J, vă recomand  două dintre cărți care au stat la baza documentării mele.

Jean Claude Bologne, Istoria cuceririi amoroase, trad. Diana Morărașu, București: Nemira Publishing House, 2009.

Jean Verdon, Dragostea în evul mediu: trup, sexualitate și sentiment, trad. Dana-Ligia Ilin, București: Humanitas, 2009.

  

Veșmintele băietanei

În anul 1922, lumea pariziană a cunoscut un scandal notabil, scriitorul Victor Margueritte a publicat romanul La Garconne (Băietana), scriere ce avea să facă epocă și să desemneze o nouă atitudine feminină. Personajul principal, Monique, nu lanseză doar o modă, ce a rochiei cu talie joasă, simplă, și a hainelor de inspirație masculină, ci propune și o nouă atitudine ce ține de locul ocupat de femei într-o societate, ce trecea prin transformări dramatice. Eroina, trăindu-și viața după bunul plac și sfidând convențiile, nu face altceva decât să oglindească transformările epocii. Primul Război Mondial (1914-1918) obligase doamnele, indiferent de statutul lor social, să devine active în domenii rezervate până atunci influenței masculine. În această epocă, Gabrielle Chanel propune costumele de jerseu, material utilizat până atunci în echipamentele sportive și în lenjeria masculină (vezi, mai jos, modelele din martie 1917).

  După război, Chanel și Jean Patou se inspiraseră din universul sportiv, a trupurilor în mișcare, propunând ținute epurate ce corespundeau aerului timpului. La volan, tunse, cu pălării fără boruri, trase pe ochi,  puternic machiate, tinerele din Anii nebuni uitaseră de calmul și luxul din timpul mamelor lor.

In acest moment, când ținutele de seară mai păstrau ceva din extravaganțele coloristice de la începutul secolului, Chanel propune faimoasa rochie neagră. Lucrată din crêpe de Chine, ea devine, în viziunea editorilor Vogue, echivalentulul automobilului Ford dorit de toată lumea. Veșmintele tinerei emancipate oglindesc și preocupările stilului de viață modern ( renunțarea la ornament, ideea de utilitate, funcționalitate, etc).

 Rochie Chanel din crep negru, fotografiată în 1926 de Edward Steichen. Model-Marion Morehouse.

Domnișoara Chanel și o nouă imagine a femininului

        Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la fondarea miticei case de modă Chanel, motiv de rememorare a carierei și vieții aventuroase a Domnișoarei. Dintre sutele de filmulețe, cărți, articole și comentarii și expoziții voi face o selecție în zilele următoare.

Vom începe cu filmul realizat  de casa Chanel și regizat de Karl Lagerfeld. Într-un Deauville idilic, înainte de Primul Război Mondial, Coco oferă protipendadei dornice de lux și extravaganțe vestimentare, pălării simple, renuntând, treptat, la exageratele pălării "lighean". Domnișoara, ajutată de Boy Capel, deschisese deja un magazin de pălării Chanel Model (21, Rue Cambon), dar consacrarea sa se va produce în 1913. Într-o lume care își trăia cu șarm și eleganță vacanțele, iar cochetele timpului se înveșmântau  cu toalete inspirate de moda orientală (creațiile lui Paul Poiret), Gabrielle  oferă doamnelor nu doar pălării cu un stil epurat, ci și haine ușoare, practice, ce facilitau mișcarea. Profitând de revoluția propusă de Paul Poiret, la începutul secolului XX, atunci când trupul femeii este eliberat de corset, iar rochiile capătă o formă tubulară, Chanel propune o modă nouă ce va cunoaște apogeul în timpul războiului. Magazinul numit Gabrielle Chanel este considerat punctul de plecare pentru mitul de astăzi. Interesant este faptul că nu sunt uitate influențele epocii, Poiret și colaborarea lui cu Iribe, stilul scriitoarei Colette, care se tunsese încă din 1902 și aborda o ținută. 

Atunci când o rochie a provocat scandal

     Pentru noi pare o elegantă rochie de vară, totuși, în anul 1783, acestă toaletă plină de panglici și voaluri fine a provocat un adevărat scandal la curtea Franței. Protagonista a fost Maria-Antoaneta, regina cochetă și extravagantă, care dorind să scape de eticheta curții și de incomodele rochii oficiale a ales o ținută simplă din muselină. Exclamațiile nu au întârziat: regina a pozat în cămașa de noapte, portretul realizat de doamna Vigée Le Brun surprinzând nu numai omenescul unei personaj oficial, ci și dorința unei regine pentru intimitate și confort. Rochiile vaporoase și ușoare fără un volum exagerat anunțau moda romantică și sfârșitul extravaganțelor rococoului.