Civilizația europeană prin 50 de capodopere. O bibliografie.

   La sfârșitul anului trecut, un atelier desfășurat la Fundația Calea Victoriei și dedicat civilizației europene m-a determinat să îmi pun ordine în bibliotecă și să aleg, dintre nenumăratele fișe de lectură și volume, câteva titluri care m-au ajutat să îmi eleborez cursul. Alegere dificilă și subiectivă, într-o oarecare măsură, căci  toți avem autorii noștri preferați și  domenii de interes ce îi pot lăsa pe ceilalți indiferenți.   După  o lună de scotocit printre albumele  preferate, iată câteva titluri care sper să vă ofere o lectură plăcută și o introducere erudită în istoria civilizației europene. Dat fiind faptul că atelierul a plecat de la 50 de opere de artă, am decis să păstrez componenta vizuală și la nivelul bibliografiei. 
E. H. Gombrich, Istoria artei, ed. a  II-a, ed. Art, 2016.  Lectura obligatorie pentru cine vrea să se inițieze în istoria artei și a civilizației europene. O carte mitică, ce a reușit să fie timp de mai bine de o jumătate de secol o lectură plăcută și captivantă[1].

O imagine din muzeul preferat, Luvru, galeria de artă franceză. Filmul cred ca l-ati recumoscut :)

 

Rose-Marie & Rainer Hagen, What Paintings Say. 100 Masterpieces in Detail, Taschen, colectia Bibliotheca Universalis, 2010. Un album bine realizat, ne oferă o privire de ansamblu asupra istoriei europene și nu numai. Cele 100 de opere de artă acoperă o arie largă, din Antichitatea orientală până la arta modernă. Fiindcă a devenit foarte repede un best-seller, editura l-a editat și într-un volum de dimensiuni reduse și mult mai ușor de utilizat. Alegerea ideală pentru pasionații de artă, dar și de istorie, unele dintre operele de artă beneficiază de o documentare amănunțită, altele doar de o privire de ansamblu. Pistele de lectură sunt variate, interpretările interesante, însoțite de neumărate încadrări în contextul epocii, iar detaliile fac deliciul privitorilor. Un motiv in plus sa vizitam site-ul editurii Taschen si sa ne oferim câteva delicii vizuale și intelectuale ;)
Jacques Le Goff, Un Moyen Âge en images, Hazan, 2007. Pentru amatorii de artă medievală, dar nu numai,o carte aflată la mijlocul drumului dintre un album de artă și un studiu istoric. Imaginile selectate au făcut parte din colecția de cartoline strânsă de medievistul francez de-a lungul carierei sale.  O introducere plină de farmec în civilizația europeană și o idée: dacă ne-am forma și noi propria noastră colecție de cartoline, atunci când vizităm un muzeu sau o expoziție?

Colectia personala de cartoline.

Albumul se găsește la Biblioteca Institutului francez din București, o bibliotecă cu o selecțe interesantă dedicată istoriei artei(albume de la marile muzee pariziene și materiale în format digital). Eu zic că merită să vă pierdeți câteva zile pe Dacia 77, într-o bibliotecă prietenoasă.

Pentru cei care își doresc monografiie documentate, dar și ușor de abordat, colecția de la Phaidon, Art & Ideas le este dedicată. Visez la toată colecția pentru simplul fapt că îmi oferă o lectura concisă și erudită.

   Julian Bell, Oglinda lumii. O nouă istorie a artei,  ed. Vellant, 2007. O istorie a artei elaborată altfel; mie mi-a plăcut abordarea fiindcă abandonează stilul cronologic și segmentat în fucție de diverse zone geografice. Privirea  curioasă sare de la o reprezentare din Bizanțul timpuriu la una din India acelei epoci. Pentru mulți poate părea o abordare din avion, care ne face să pierdem șirul lecturii. Totuși, ne determină să privim cu mai multă atenție diverse influențe din cultura și istorie Europei și, mai ales, să zăbovim asupra unor zone și culturi mai puțin cunoscute de cititorul european.

    Pentru iubitorii de artă modernă dar și pentru toți cei plictisiți de studiile de specialitate, Will Gompertz a gândit o Istorie a artei moderne într-un stil accesibil și amuzant. A fost publicata la Polirom în colecția de artă.

    Printre autorii mei preferați, Daniel Arasse ocupă un loc privilegiat. Autorul unor studii dedicate picturilor celebre, dar și istoriei moderne, autorul francez a oferit publicului dornic de lecturi erudite, dar nu neapărat specialist în domeniul artelor și istoriei, câteva lecturi minunate. Savuroasa Nu vedeți nimic. Descrieri, tradusă în română și publicată la editura Art, ne propune nu doar o abordare inedită, ci ne obligă să privim dincolo de diverse tablouri și să ințelegem epoca în care au fost pictate. Dacă Nu vedeți nimic v-a convins, puteți continua cu un volum de articole ale autorului, publicate în colecția Folio essais de la Gallimard – Histoires de peintures,  2006. Le aveți  și în varianta podcast.

Tot o introducere în lumea tablourilor și a muzeelor este și albumul lui Francoise Barbe-Gall. Comment regarder un tableau, ed. Du Chȇne, 2009. O lucrare care deschide apetitul cititorului spre noi studii și îl trimite în muzeu să vadă operele de artă. O găsiți la Biblioteca Institutului Francez.
Pentru amatorii de artă modernă, dar și pentru cei plictisiți/enervați de studiile de specialitate, o lectură amuzantă găsiți la Will Gompertz, O istorie a artei moderne. Tot ce trebuie să știi despre ultimii 150, Polirom, 2014. Cu un stil accesibil, Gompertz reușește să explice diverse curente artistice într-un stil lipsit de emfază precum un ghid într-un muzeu. 

În categoria reperelor iconografice sunt de consultat și albumele de la editura franceză Hazan.  Câteva titluri: Symboles du pouvoir, Amour et Érotism, etc.

    Pentru cei care vor să treacă dincolo de imaginea de ansamblu și să descopere oamenii și evenimentele diverselor epoci, pot începe cu  volumele publicate la Polirom, în colecția Plural, și dedicate Omului medieval, bizantin, Renașterii, Luminilor, Romantic, etc.  Reunind unii dintre cei mai buni specialiști ai momentului,  volumele grupează  portrete dedicate  diverselor categorii sociale, politice, culturale sau religioase  (principele, călugărul, artistul, femeia, etc.).

Tot editurii Polirom îi datorăm publicarea în limba română a colecției Construcția Europei.  Gândită ca o introducere în istoria conceptului de Europa, colecția grupează  studii prestigioase : Jacques Le Goff, Evul Mediu și construcția Europei; Peter Burke, Renașterea. Centre și Periferii, Franco Cardini, Europa și Islamul. Istoria unei neînțelegeri, Aaron J. Gurjewitsch, Individul în Evul mediu european, etc.

Tot de la Polirom, merită citită ampla frescă culturală și politică dedicată de Carl E. Schorske Vienei- Viena fin-de-siècle. Politică și cultură, tradusă și publicată în limba română în 1998. Klimt, Freud, Kokoscha, Mahler și Secesiunea vieneză într-un studiu ce abordează aspectele culturale, dar și pe cele ce țin de politică și mentalități.

Dintre seriile de autor de la Humanitas pe care am reușit să le studiez și savurez, de-a lungul timpului, este și cea dedicată istoricului de artă Victor Ieronim Stoichiță. Lecturi erudite, interpretări ce țin de istoria artei, dar și de cea a mentalităților, piste de studiu inedite, o serie de autor ce merită citită cu răbdare și care ne deschide noi piste de cercetare sau de lectură. Precum la Arasse, o lectură te duce spre celelalte volume. Eu zic să începeți cu volumul de studii, Cum se savurează un tablou și alte studii de istoria artei, Humanitas, 2015.

Pentru cei care preferă sursele on-line și vor să își îmbogățească colecția de albume nu este de ratat catalogul Met.

Drept introducere, puteți începe cu Heilbrunn Timeline of Art History și  continua cu cataloagele de la diverse expoziții.

---

[1] Pentru cei care vor să prelungească plăcerea lecturii și să descopere epoca în care a trăit și s-a format istoricul austriac, merită să citească dialogul erudit și plin de portrete memorabile (Kokoschka, Panofsky, Popper) –Ernst Gombrich, Didier Eribon,  Ce que l’image nous dit. Entretiens sur l’art et la science, ed. Arléa, 2010.

Emilie Flöge și Secesiunea vieneză

Numele lui Emilie Flöge nu ne mai spune astăzi mare lucru, iar legătura ei de o viață cu Gustav Klimt pare să o ”expedieze” în categoria muzelor celebrului pictor vienez. Emilie a fost,în epocă, o doamnă care s-a bucurat de o anumită celebritate, ducându-și existența în cercurile rafinate și iubitoare de artă din capitala Imperiului habsburgic.

Născută în 1874, într-o familie de manufacturieri si comercianți, Emilie a beneficiat, alături de surorile ei, de o educație și o independență destul de rar întâlnite la tinerele din epocă. Talentată și preocupată de modă, Emilie avea să fondeze alături de sora sa un atelier de design vestimentar, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu sediul pe faimoasa arteră comercială Mariahilfer Straße(la numărul 1b), salonul surorilor Flöger a făcut parte dintr-un fenomen economic și social mult mai amplu.

Viena de la începutul secolului al XX-lea era un oraș în plină efervescență, o clasă de mijloc din ce în ce mai bine conturată își face simțită prezența. Faptul că Emilie și surorile sale au avut parte de educație și sprijin în construirea unei cariere  ilustrează transforarea statutului femeilor în societatea europeană.

Dar salonul lor nu ține doar de o anumită emancipare feminină, ci și de un nou curent artistic-Secesiunea vieneză- ce a culminat cu apariția Atelierelor Vieneze (Wiener Werkstätte). Unul dintre scopurile Secesiunii era coborârea noii arte în cotidian, fenomenul artistic urmând să cuprindă toate palierele existenței umane. Arta nu mai este doar un fenomen izolat, ce ține de expoziții și muzee, ea dă farmec vieții, înfrumusețează mobilierul, casele, rochiile doamnelor, vesela, etc. Apropiate de tradiția artizanilor, Atelierele Vieneze au propus piese unice, lucrate manual, artiștii grupați în această mișcare oferind adevărate opere de artă unei clientele, ce-i drept, cu dare de mână. Un exemplu în acest sens este Palatul Stoclet,de la Bruxelles, faimos pentru arhitectura anvangardistă și epurată și pentru decorațiuniile concepute de Klimt și confrații săi.

Salonul surorilor Flöge a fost și el decorat în acest stil de arhitectul Josef Hoffmann. Emilie și alți comercianți vienezi, care lucrau în domeniul modei, făceau anual câteva călătorii la Paris și Londra pentru a-și aproviziona clientela cu noile creații textile și vestimentare. Dar nu erau doar simple vizite de afaceri, idei și modele erau aduse în Viena și adaptate la gustul capitalei imperiale. Când doamnele nemulțumite de ravagiile și chinurile corsetului au început să își dorească o modă mult mai comodă, Paul Poiret a propus rochia tubulară pentru cochetele pariziene (cca 1907). La rândul ei, Emilie influențată de moda franceză, dar și de stilul sufragetelor britanice, propune o rochie largă, care se purta fără corset, cu mâneci clopot.

Rochii reformate create de Emilie impreuna cu Klimt.

Tot farmecul acestei ținute epurate stătea în imprimeurile și aplicațiile absolut minunate. Pentru aceste creații unicat ea a apelat la talentul și imaginația lui Klimt și Koloman Moser. Arhiva casei de modă, distrusă parțial de-a lungul timpului, păstrază diverse schițe și modele de imprimeuri. Noile creații vestimentare, cunoscute și sub numele de rochii reformate, nu au atras pe toate doamnele vieneze. Judecată mult prea avangardistă, rochia reformată a fost  comandată doar de câteva cliente extravagante și rafinate, care i-au pozat apoi lui Klimt (ex. Adele Bloch-Bauer). Pentru a-și menține atelierul pe linia de plutire, Emilie a creat și modele în ton cu gusturile și pretențiile epocii, reușind să ofere clientelor toalete în funcție de aspirațiile lor sociale și estetice. Casa de modă s-a dovedit o afacere de succes, ea și-a continuat existența și în perioada interbelică, rezistând până în 1938. În acel an, Austria a fost alipită Germaniei naziste (Anschluss), iar cea mai mare parte a clientelei, formată din doamne din comunitatea evreiască, este nevoită să fugă sau este deportată. Emilie mai lucrează până în 1952 (anul morții sale), într-un atelier mult mai modest, trecând prin dramele și distugerile celui de-al doilea război mondial.

Misterul din jurul relației dintre Emilie și Klimt este subiectul care suscită și astăzi interesul.

Portretul lui Emilie pictat de Klimt in 1902.

Ce uimește în această relație atipică este independența doamnei și prietenia pe care și-au purtat-o cei doi de-a lungul timpului(fapt demonstrat de ccca 390 de cărți poștale în care își împărtășeau cotidianul, fără nuanțe erotice). Dacă Emilie este femeia îndrăgostită din Sărutul, nu o să știm cu certitudine niciodată, apropiații lui Klimt amintesc însă de o adevărată complicitate între cei doi. În 1918, după ce suferă un atac cerebral, Klimt o va chema în ajutor, ea fiindu-i aproape până la sfârșit.  Relațiile personale, de familie(cei doi au fost și cumnați, sora ei a fost căsătorită cu fratele mai mic al pictorului),dar și cele artistice i-au transformat într-un cuplu mitic. În vacanțele de vară de pe malul lacului Attersee, ne apar zâmbitori, departe de constrângerile capitalei, el în faimoasa tunica albastru indigo, ea în rochii extravagante.

  

    

Colecția împărătesei Eugénie și o întâlnire diplomatică memorabilă

    Acum câțiva ani, atunci când am vizitat castelul de la Fontainebleau, am descoperit cu uimire, printre nenumăratele minuni renascentiste, o pictură de secol XIX. Nimic nou o să spuneți, palatul a cunoscut nenumărate restaurări/modificări în secolul XIX, dar ce mi-a atras atenția, în acea pictură monumentală, a fost exotismul subiectului și faptul că aproape puteam să iau parte la întâlnirea a două lumi. Misterul Orientului și uimirea Europei păreau să fi prins viață în fața privitorului curios. Dar despre ce tablou este vorba? Unul puțin cunoscut- Réception des ambassadeurs du Siam (Primirea ambasadorilor Siamului), datorat unui pictor uitat și el astăzi- Jean-Léon Gérôme (1824-1904).  Tabloul, comandat de Napoleon III,  s-a dorit o imagine a strălucirii și puterii celui de-al doilea imperiu francez. Autorul a pornit de la un eveniment diplomatic care a stârnit uimire și interes la curtea imperială- primirea ambasadorilor regelui Siamului, Rama IV Mongkut, la Fontainebleau, în 27 iunie 1861.

          Pictat de-a lungul a trei ani (1861-1864), tabloul s-a dorit o frescă monumentală a relațiilor diplomatice dintre Imperiul francez și exoticul Siam. Pictorul, ajutat de fotografiile lui Nadar, a reușit să surprindă bogăția și strălucirea hainelor ambasadorilor, care au parcurs imensa sală de bal de la Fointainebleau în parte labe :), conform etichetei din regatului oriental. Departe de a fi un gest de umilință, acest ceremonial diplomatic evocă ideea de respect, iar pentru  Franța nu era o premieră.  În secolul  XVII, ambasadorii Siamului au parcurs la fel Sala Oglinzilor de la Versailles,  spre uimirea și încântarea curții lui Ludovic XIV. 

Prim planul tabloului nu este dominat doar de cortegiul diplomatic, o prezență feminină, usor uimită de ceea ce vede, ne atrage atenția.  Este vorba de împărăteasa Eugénie, reprezentată alături de Napoleon III și prințul imperial.  Eugénie, interesată de arta orientală, a inaugurat, în 1863, chiar la Fontainebleau, un muzeu dedicat Extremului Orient, ce reflecta gustul și curiozitatea epocii pentru o civilizație puțin cunoscută. Tot in prim planul tabloului, în partea dreaptă, putem admira câteva dintre darurile regelui Siamului care s-au transformat în exponate în muzeul împărătesei: umbrele etajate, o letică, evantaie, costume, o coroană de ceremonie, etc.

Atunci când o rochie a provocat scandal

     Pentru noi pare o elegantă rochie de vară, totuși, în anul 1783, acestă toaletă plină de panglici și voaluri fine a provocat un adevărat scandal la curtea Franței. Protagonista a fost Maria-Antoaneta, regina cochetă și extravagantă, care dorind să scape de eticheta curții și de incomodele rochii oficiale a ales o ținută simplă din muselină. Exclamațiile nu au întârziat: regina a pozat în cămașa de noapte, portretul realizat de doamna Vigée Le Brun surprinzând nu numai omenescul unei personaj oficial, ci și dorința unei regine pentru intimitate și confort. Rochiile vaporoase și ușoare fără un volum exagerat anunțau moda romantică și sfârșitul extravaganțelor rococoului.