Dileme parfumate

În această dimineață, cutia poștală era pe punctul să explodeze de la atâtea pliante publicitare frumos colorate. Printre ele și un catalog de la un magazin de cosmetice și parfumerie, cu variante de cadouri parfumate pentru iubiți/iubite, mame, frați, colegi, etc.  În prejma sărbătorilor de iarnă, abundența de arome din bucătărie, din cafenele și de aiurea ne îndeamnă să facem un gest frumos față de cei dragi și să le dăruim un parfum, o apă de toaletă sau o loțiune/ulei de corp puternic aromate. Dar oare procedăm corect? Mulți dindre dumneavoastră veți spune că da. În fond, istoria e plină de exemple de acest gen: de la Regii Magi până la diverse întâlniri diplomatice, parfumurile rare, uleioase, venite din Orient erau la ordinea zilei. În semn de ospitalitate, un nobil francez din secolul al XIV-lea încerca să facă rost de doi saci de petale de tandrafiri pentru baia unui oaspete regal, iar tutunul parfumat făcea furori printre darurile din secolul al XVIII-lea. Și astăzi, în Orient, oaspeții sunt parfumați atunci când vin în vizită, în semn de prietenie și de respect.

Flacoane de parfum din evul mediu

Ce a mai rămas în zilele noastre din aceste gesturi? Obiceiul marilor firme de a oferi salariaților seturi de cosmetice/parfumuri de la firme celebre. De cele mai multe ori, sunt asa numitele cofrete de descoperire, care au rolul de a familiariza primitorul cu produsele și  aromele casei repective.  Dăruirea unui parfum rămâne însă o problemă delicată. Dacă cunoaștem  numele parfumului utilizat de persoana în cauză și suntem destul de apropiați de ea să îi știm gusturile și preferințele,  lucrurile sunt ceva mai ușor de rezolvat. Gestul rămne unul profund personal, marchează aproierea de o persoană, intrarea în cercul ei de intimi.  Parfumul ține de ADN nostru, se adaptează nu doar PH nostru, dar și stărilor emoționale, intelectuale, etc.  Ideal este să îl testăm în prealabil, să vedem cu reacționează de-a lungul unei zile și cât de mulțumiți suntem de el. Reclamele și  vedete asociate repectivelor arome nu ar trebui să conteze.

 Atunci când oferim unei persoane un parfum, nu vrem doar să îi facem o bucurie, ci și să îi impunem propriul nostru univers olfactiv, preferințele și viziunea noastre despre cum ar trebui să miroasă. De aceea mulți expeți în bune maniere ne recomandă să evităm oferirea unui parfum, gestul fiind mult prea intim.  Dacă totuși vrem să facem acest gest, este bine să optăm fie pentru o aromă ușoară, adaptabilă  (o apă de toaletă, cu o concentrație ceva mai slabă) fie să ne orientăm spre cofretele de descoperire (Chanel ne amenință pentru anul viitor cu un set  dedicat exclusivităților). Scopul cadoului este să îl familiarizăm pe celălalt cu o aromă anume, cu creațiile unui artizan celebru sau cu istoria unei  case celebre.  

Dacă vreți să aflați  povestea din spatele unor creații celebre, dar și aspecte practice, vă aștept, din 12 ianuarie la Fundația Calea Victoriei, la o incursiune în lumea miresmelor.  Înscrieri aici.

Gesturi și maniere - Sărutul mâinii

În această primăvară, casa Guerlain a lansat un produs care a încântat doamnele cochete: lacul de unghii parfumat. Într-o sticluță elegantă, cu emblema celebrei case, se află soluția, dacă e să dam crezare reclamelor, pentru niște mâini impecabile. Vâlva mediatică a generat nenumărate discuții în jurul produsului (cum miroase, cât rezistă parfumul, etc) și a readus în memoria colectivă un gest desuet și aproape dispărut: sărutul mâinii. Într-o epocă în care multe dintre gesturile de curtoazie din trecut sunt abandonate sau privite critic, sărutul mâinii aproape că și-a pierdut însemnătatea, fiind practicat fie de domnii de “modă veche”, fie de îndrăgostiții romantici, care vor să își omagieze doamna. Dar cum a apărut acest ceremonial în cultura europeană, care îi sunt originile și semnificațiile?

 

Fascinați de civilizația medievală, romanticii secolului al XIX-lea au transformat sărutul mâinii într-un adevărat semn de rafinament. Omagiul adus de cavaler doamnei, des întâlnit în lirica trubadurilor,  era pecetluit prin sărutul mâinii. Sărutul avea în epoca feudal o simbolistică asociată ideii de fidelitate, supunere și credință, el fiind întâlnit în ceremoniile laice sau religioase. Fie că săruta statuia unui sfânt dintr-o catedrală gotică sau mâna seniorului sau a doamnei sale, cavalerul își afirma, în public, fidelitatea și respectul față de niște valori și de o persoană.

Gestul poate că ar fi rămas în miniaturile medievale, dacă elitele franceze nu l-ar fi transformat într-o adevărată modă la începutul secolului al XX-lea. Perioada sa de glorie este consemnată în Europa interbelică, când sărutul mâinii era însoțit de o serie de reglemetări stricte. Niciodată practicat pe stradă, era rezervat recepțiilor și întâlnirilor publice sau private care se desfășurau în interior (regula se menține). Domnul trebuie să dea dovadă de eleganță și sobrietate, să aștepte ca doamna să îi întindă mâna dreaptă, iar gesturile sale să nu denote lascivitate. Sărutul propriu-zis este înlocuit cu o simplă înclinare a capului și o atingere aproape imperceptibilă a mâinii cu buzele (mai mult se schițează gestul), iar mâna doamnei nu este reținută prea mult și nici trasă brusc. Doamna păstrează o ținută dreaptă, cu încheietura mâinii ușor îndoită, domnul fiind cel care se înclină.  Nu se sărută nicioadată mâna unei femei care poartă mănuși, iar domnul nu trebuie să aibă capul acoperit (de aceea această formă de salut se practică în interior).

Chiar dacă sărutul mâinii pare ridicol pentru tinerii de azi,  tratatele de bune maniere consideră că este de datoria unui domn să cunoască toate detaliile acestui sofisticat ceremonial social.

Gesturi și maniere- Ritualul mesei I

          De-a lungul timpului, ritualul mesei a fost învestit cu nenumărate semnificații. Adunați în jurul unor preparate mai mult sau mai puțin sofisticate, oamenii împărțeau nu doar plăceri gustative, dar și nevoia de comunicare și de reprezentare socială. Marile banchete de la sfârșitul evului mediu puneau în scenă ritualul puterii senioriale și regale. Vesela de argint era expusă pe polițe elegante(precum  rafturile suspendate din bucătariile contemporane), iar înaltele personaje erau așezate la masă în funcție de importanța lor socială. Farfuriile de porțelan sau ceramică nu își făcuseră încă apariția, erau utilizate platourile de argint și talerele de lemn, iar o turtă de pâine înlocuia farfuria. La sfârșitul meselor princiare, turtele de pâine îmbibate cu sucul cărnurilor servite erau împărțite săracilor. Dar lumea din castele sfârșitului de secol XIII nu dădea mereu dovadă de rafinament la masă, astfel sunt redactate o serie de tratate de bune maniere, fiind reluată o tradiție întâlnită în Antichitate.

     Iată ce le sfătuia Jean de Meung pe doamne în Romanul trandafirului ”doamna să bea cu grijă, cu înghițituri mici, să nu își îndese mâncarea în gură sau să ia o bucată înainte să termine ce are în farfurie.Să își șteargă gura de grăsime, să bea delicat din potir, să nu producă sunete neplăcute,când bea și să evite beția.”. Faimoasele Courtesy Books din spațiul britanic se adresau depotrivă doamnelor și domnilor și le recomandau să nu se vorbească prea tare, să nu se ia cea mai bună bucată de pe talerul comun. Se interzicea plescăitul, băutul cu gura plină, curățarea dinților în public. Fața de masă nu trebuia folosită pentru ștergerea gurii, se recomanda evitarea zgomotelor fiziologice supărătoare.

           Tot în această epocă își face apariția o interdicție care avea să se bucure de o viață lungă, o doamnă trebuie să dea dovadă de chibzuință la masă, să mănânce puțin în public și să nu arate o poftă nemăsurată. În minaturile medievale, doamnele, mai ales dacă erau în ziua nunții, aveau o expresie hieratică, retractilă. Aceste gesturi erau determinate de o zicală medievală ”carnea cere carne”, apetitul alimentar nemăsurat fiind asociat cu cel amoros. Uneori, îndrăgostiții sunt surprinși în scene tandre, la masă, când se desfătau cu vinuri și bucate alese și se îmbrățișau. 

Imagini din manuscrise medievale, colecția BNF.

Gesturi si maniere- Primele restaurante si o regula insolita

          În preajma revoluției franceze (1789), sub arcadele elegante de la  Palais Royal, și-au făcut apariția primele restaurante. Dacă Parisul cunoscuse farmecul cafenelelor filosofice și literare, unde ideile epocii își făceau apariția la o ceșcă de cafea sau ciocolată, vremurile tulburi duseseră la dispatiția localurilor de acest gen și la transformarea hanurilor și restaurantelor în locuri de întâlnire pentru răufăcători sau revoluționari exaltați.

 La modă, dar și periculoase, aceste restaurante incipiente i-au determinat pe domnii galanți să instituie o regulă, care a supraviețuit până în zilele noastre: pentru a-și proteja partenerele sau invitatele, domnii erau primii care intrau în localul respectiv. La sfârșitul mesei, doamnele erau cele care dădeau semnalul de plecare, dar tot domnii erau cei care deschideau drumul și ieșeau primii. Regula a supraviețuit și este amintită în diverse coduri de bune maniere, dar este privită, de multe ori, cu ironie sau neînțeleasă.  În zilele noastre, se insistă pe ideea că nu este plăcut pentru o femeie să se confrunte cu toate privirile curioase, teorie contrazisă de libertatea doamnelor de a frecventa restaurantele sau cafenelele.