Povestea din tablou – Nicolas Larmessin, Parfumierul, gravură, a doua jumătate a secolului al XVII, Muzeul Carnavalet, Paris.

Vă propun, astăzi, o nouă rubrică dedicată unor tablouri, gravuri și fotografii celebre. Fiecare imagine are o poveste, traduce spiritul și gusturile unei epoci; în câteva fraze și recomandări bibliografice, vă invit să descifrăm împreună povestea din tablou.

 Rubrica este inaugurată de un domn, este vorba de Nicolas Larmessin (1632-1694), un gravor francez, care se amuză să surprindă, într-o lucrare (cu iz de caricatură), o îndeletnicire la modă, generatoare de faimă și bani, în epocă, cea de parfumier.

Elegant îmbrăcat, pentru a se prezenta în fața înaltei clientele (curtea de la Versailles, nobilii, burghezii cu stare), domnul pare un magazin de cosmetice ambulant. Pe cap poartă o pălărie ciudată din care iese fum, de fapt este un vas special gândit pentru fumigații plăcut mirositoare. Strămoșul lumânărilor parfumate din zilele noastre, obiectul avea drept scop îndepărtarea miasmelor, ce aduceau molimele (ciuma). Pe post de epoleți la haină stau câteva evantaie cochete, parfumate și împodobite cu dantelării și miresme florale. Introduse la curtea Franței de Caterina de Medici, au devenit repede un mod de apărare în fața mirosurilor neplăcute, dar și un semn de cochetărie. În îndepărtatul secol al XVII-lea, medicamentele aveau un suflet parfumat; plantele, rășinile, parfumurile animale și apele aromate aveau un dublu scop: medical și cosmetic. Rolul tuturor aromatelor nu era legat doar de seducție și lux, ca în zilele noastre, ci și de asigurarea unei protecții parfumate în fața vaporilor veninoși ai ciumei.

În mâna dreaptă, domnul nostru ține o bucată de piele de Spania, de cea mai bună calitate, utilizată pentru fabricarea mănușilor parfumate, căci primii parfumieri și-au început cariera în lumea tăbăcăriilor, la Grasse, unde au încercat să îmbibe în arome de trandafiri, violete, mosc, etc, bucățile de piele. În cealaltă mână, are mici bucăți de săpun, aromate cu violete, mosc, portocale,clienții utilizându-le pentru un spălat uscat ;) .

Pe piept poartă o etajeră plină de unguente, creme și uleiuri parfumate. Pastilele cu mosc, pudră de iris, lemn de aloe,petale de trandafir roșu,lămâie, portocală și ambră erau menite să purifice respirația sau erau rezerve pentru diverse fumigații.

Parfumierii mai comercializau și ape aromate (alcoolate ce aveau la bază trandafirii, rozmarinul, cimbrul, lavanda, etc): apă de trandafiri, apă angelică, apă de Damasc, apă de lavandă. Faimoase în epocă erau batistele Venerei (infuzie de vin alb, gumă arabică, borax,  ceruză, diverse uleiuri, lămâie, coji de ouă, oțet) erau folosite pentru curățarea și îngrijirea tenului (un dezastru, în realitate, din cauza ceruzei). Oțetul parfumat era  la odinea zilei. Frica de apă, care deschidea porii și putea duce la răspândirea ciumei, a generat înmulțirea loțiunilor, cremelor, unguentelor ce aveau drept scop curățarea uscată și parfumarea corpului.

Tot de brasla parfumierilor ținea și comerțul cu tutun parfumat, cu apa și lichiorul de ceai, utilizate în scopuri medicale, dar și cosmetice.

Lectura ideală: Brigitte Munier, Odeurs et parfums en Occident. Qui fait l'ange fait la bete, ed. du Felin, 2017.