O istorie a modei europene - o bibliografie ( I )

Recent, două ateliere dedicate istoriei modei europene m-au determinat  să îmi fac ordine printre cărți și, mai ales, să alcătuiesc un succint plan de lectură.  De când mă știu am visat și am cumpărat albume dedicate fenomenului, multe dintre ele absolut minunate, operele unor fotografi venerați in efemera lume a modei. Totuși, care sunt lecturile care ne fac să înțelegem istoria modei, resorturile care stau la baza unor tendințe, a unor revoluții vestimentare sau sociale?  Așadar o selecție personală, gândită nu doar pentru cei care au participat la ateliere, dar și pentru cititorii curioși care își doresc o lectură erudită și amuzantă.

François Boucher, Histoire du costume en Occident des origines à nos jours, Flammarion, 2008 . O reeditare și aducere la zi a unei cărți care a făcut epocă. De citit dacă sunteți pasionați de fenomen, vreți să aflați detalii incredibile nu doar despre haine, ci și despre diverse accesorii (pantofi, pălării, piese de armură, gulere de dantelă, poșete, etc). Cu nenumărate reproduceri (tablouri, statui, manuscrise, fonduri fotografice rare), tratează minuțios moda europeană până la mijlocul secolului XX. Eu zic să treceți, din septembrie, pe la Institutul Francez din București și să aruncați o privire pe acest album excepțional. Pentru cititorii francofoni -  raftul de modă din biblioteca institutului merită studiat.

Moda. Istoria completă,editor general Marine Frogg, cuvânt înainte Valerie Steel, Editura Rao, 2015. O mică enciclopedie, excelent ilustrată, tratează fenomenul la modul global, începând cu Antichitatea și terminând cu moda on-line din secolul XXI. Un avantaj- capitolele dedicate  modei din afara Europei, cititorul poate face o comparație între diverse epoci, influențe și culturi vestimentare. Marea problemă a ediției în limba română – traducerea aproximativă, unele greșeli sunt de-a dreptul "savuroase" la prima lectură.

Mairi MacKenzie, ...isme. Să înțelegem moda, traducere din limba engleză de Olivia Carmen Bîrsășteanu, Editura Rao, 2010. O istorie a modei care pornește de la marile epoci istorice (neoclasicism, romantism, epoca victoriană, etc). Ușor de utilizat, oferă cititorului o imagine succintă asupra gusturilor unei epoci. S-ar putea să  vi se pară  schematică la prima vedere, dar reușește  să prezinte un curent în câteva fraze și să ne orienteze spre diverse colecții sau designeri.

Noël Palomo-Lovinski, The World's Most Influential Fashion Designers, 2010. Marii designeri și epoca lor într-o prezentare concisă și utilă cititorului, cu detalii cronologice și vizuale bine gândite.

Catherine Örmen, Comment regarder la mode, histoire de la silhouette, Hazan, 2009. Moda, normativă și imperativă, a modelat siluetele și încă o face.  Autoarea ne propune o altfel de istorie, pornind de la transformările și adaptările trupului la diverse concepții morale, estetice, religioase. Cartea are o ilustrație bogată, bine structurată, la mijlocul drumului dintre un album de artă și un studiu dedicat modei. Utilă și celor  interesați de crinolinele și costumele victoriene, dar și  amatorilor de reviste glossy.

Dacă curiozitatea nu vă dă pace și vreți să aflați totul despre corsete, mâneci bufante, sutiene cu pernițe și jupe cu volane, încercați să dați de minunatul album realizat, în 2013, de Muzeul de Arte Decorative de la Paris – La Mécanique des Dessous. Une histoire indiscrète de la silhouette, sous la direction de Denis Bruna, Paris: Les Arts Decoratifs, 2013. Editat în contextul unei expoziții eveniment, albumul ne oferă o călătorie indiscretă în lumea lenjeriei masculine și feminine, încercând să ne lămurească de ce există doar un corp social și mai puțin unul natural. De citit sau recitit, în acest context, monografia lui Georges Vigarello, O istorie a frumuseții.Corpul și arta înfrumusețării din Renaștere până în zilele noastre, traducere din limba franceză  de Luana Stoica,  Cartier, 2006.

Cum moda îi privește în egală măsură și pe domni, merită răsfoit, măcar pentru inspirație,albumul realizat de Farid Chenoune, Des Modes et des hommes. Deux siècles d'élégance masculine, Flammarion, 1993.

În cazul în care doriți să descoperiți personalitatea unor designeri, cu diverse picanterii, dar și informații concrete legate de colecțiile, sursele de inspirație și universul lor cotidian, sunt de neratat cele 24 portrete dedicate de Bertrand Meyer-Stabley creatorilor și creatoarelor care au schimbat istoria. Cu un stil plăcut și ușor ironic, autorul ne permite să intrăm în universul unor monștrii sacrii (Chanel, Dior, Vionnet, Galliano, etc) prin intermediul a două volume frumos editate în limba română.

O biografie mitică și ultra discutată, nu doar de amatorii de modă, dar și de istorici, este cea a Domnișoarei Chanel. Cum de-a lungul vieții i-a plăcut să își înfrumuseteze trecutul și să îi dea o aură mitică, este relativ dificil să distingem ce este pură ficțiune și ce a fost experiență trăită. Totuși, merită să citiți  biografia scrisă de Edmonde Charles-Roux, Coco Chanel,traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari, Rao, 2011. Bine documentată, cu informații provenind din diverse surse istorice, ironică și neiertătoare pe alocuri, monografia ne familiarizează cu epoca Chanel și ne determină să ne extindem lecturile.

Moda anilor '70 și, mai ales, universul sulfuros care o  înconjoară a avut  parte acum un deceniu de o radiografie pe măsură. Bine documentată, monografia Alicia-ei Drake, Beautiful People. Saint Laurent, Lagerfeld: splendeurs et misères de lamode, traduit de l'anglais par Bernard Cohen et Odile Demange, Danoël, 2008/ ed. originală în engleză, The Beautiful Fall – Lagerfeld, Saint Laurent, and Glorious Excess in 1970s Paris, Little, Brown and Company, New York, 2006, se citește precum un roman. Nu vă lăsați înșelați de aparențe, dincolo de scandalurile și execesele epocii, autoarea ne prezintă ascensiunea și gloria a doi creatori mitici și, mai ales, redă spiritul timpului. O lectură obligatorie, dacă vă pasionează moda secolului XX.

Dar moda mai înseamnă și publicitate, strategii de marketing, comerț on-line, un studiu foarte bun fiind cel elaborat de jurnalistul Mark Tungate, Fashion Brands. Branding Style from Armani to Zara, Kogan,2008. 

Revin într-o postare viitoare cu diverse resurse on-line, până atunci, delectati-vă cu documentarul produs de Arte și dedicat marilor scandaluri din lumea modei.

Lectură plăcută! 

Gesturi și maniere - Sărutul mâinii

În această primăvară, casa Guerlain a lansat un produs care a încântat doamnele cochete: lacul de unghii parfumat. Într-o sticluță elegantă, cu emblema celebrei case, se află soluția, dacă e să dam crezare reclamelor, pentru niște mâini impecabile. Vâlva mediatică a generat nenumărate discuții în jurul produsului (cum miroase, cât rezistă parfumul, etc) și a readus în memoria colectivă un gest desuet și aproape dispărut: sărutul mâinii. Într-o epocă în care multe dintre gesturile de curtoazie din trecut sunt abandonate sau privite critic, sărutul mâinii aproape că și-a pierdut însemnătatea, fiind practicat fie de domnii de “modă veche”, fie de îndrăgostiții romantici, care vor să își omagieze doamna. Dar cum a apărut acest ceremonial în cultura europeană, care îi sunt originile și semnificațiile?

 

Fascinați de civilizația medievală, romanticii secolului al XIX-lea au transformat sărutul mâinii într-un adevărat semn de rafinament. Omagiul adus de cavaler doamnei, des întâlnit în lirica trubadurilor,  era pecetluit prin sărutul mâinii. Sărutul avea în epoca feudal o simbolistică asociată ideii de fidelitate, supunere și credință, el fiind întâlnit în ceremoniile laice sau religioase. Fie că săruta statuia unui sfânt dintr-o catedrală gotică sau mâna seniorului sau a doamnei sale, cavalerul își afirma, în public, fidelitatea și respectul față de niște valori și de o persoană.

Gestul poate că ar fi rămas în miniaturile medievale, dacă elitele franceze nu l-ar fi transformat într-o adevărată modă la începutul secolului al XX-lea. Perioada sa de glorie este consemnată în Europa interbelică, când sărutul mâinii era însoțit de o serie de reglemetări stricte. Niciodată practicat pe stradă, era rezervat recepțiilor și întâlnirilor publice sau private care se desfășurau în interior (regula se menține). Domnul trebuie să dea dovadă de eleganță și sobrietate, să aștepte ca doamna să îi întindă mâna dreaptă, iar gesturile sale să nu denote lascivitate. Sărutul propriu-zis este înlocuit cu o simplă înclinare a capului și o atingere aproape imperceptibilă a mâinii cu buzele (mai mult se schițează gestul), iar mâna doamnei nu este reținută prea mult și nici trasă brusc. Doamna păstrează o ținută dreaptă, cu încheietura mâinii ușor îndoită, domnul fiind cel care se înclină.  Nu se sărută nicioadată mâna unei femei care poartă mănuși, iar domnul nu trebuie să aibă capul acoperit (de aceea această formă de salut se practică în interior).

Chiar dacă sărutul mâinii pare ridicol pentru tinerii de azi,  tratatele de bune maniere consideră că este de datoria unui domn să cunoască toate detaliile acestui sofisticat ceremonial social.

Parfumul doamnelor de odinioară- Eau de Cologne Impériale (Guerlain,1853)

O simplă vizită la reprezentanțele și standurile marilor case de parfumuri pariziene ne poate provoca nostaligii olfactive și istorice. În plină inflație de miresme, când orice casă de modă, vedetă, artist sau patiser își lansează sau participă la elaborarea unei game de parfumuri/cosmetice, marile case încearcă să readucă în prim plan propria lor istorie și parfumurile care le-au făcut celebre. Destinate multă vreme unei caste de inițiați și colecționari cu dare de mână, ele au devenit, în ultimul timp, accesibile marelui public, dacă nu la nivel financiar (costă, în continuare, o mică avere), cel puțin la nivel olfactiv. Așezate pe console elegante, uneori sub un clopot de sticlă,atunci când vorbim de un flacon de colecție, minunatele creații exclusive ale caselor Guerlain sau Chanel fac să viseze miile de trecători curioși din metropola franceză.

Eu m-am oprit, dintr-o curiozitate istorică și personală, la standul Guerlain, unde m-am delectat, pentru câteva minute bune, cu toate apele parfumate create de nasurile casei de-a lungul timpului. Un motiv în plus să vă povestesc despre începuturile casei și despre o clientă faimoasă.

În 1820, Pierre François Pascal Guerlain (1798-1864)a deschis pe Rue de Rivoli un magazin cu diverse parfumuri, pudre și cosmetice (un fel de drogherie, dacă vreți). De formație chimist și farmacist, el și-a atras rapid faima în Paris numărând o clientelă de elită. Dar adevărata glorie avea să vină în 1853, când a creat pentru eleganta și capricioasa Eugenia de Montijo, soția împăratului Napoleon al III-lea, o apă parfumată, ușoară și proaspătă. Pretențioasă, împărăteasa respingea aromele orientale, carnale, preferând mireasma proaspătă și răcoritoare a agrumelor (notă de vârf-citrice, alte arome:neroli, rosmarin).  Secolul al XIX-lea este dominată de o adevărată pasiune pentru apele parfumate. Doamnele respectabile,conform moralei victoriene, erau adeptele aromelor usoare, florale. Orientalele, carnale și scandaloase erau slăbiciunea seducătoarelor și cocotelor.

Dar nu numai aroma ne interesează, flaconul a făcut și el istorie și încă face. Comandat de Pierre François Pascal Guerlain artizanilor de la Pochet du Courval, flaconul inspirat, susțin istoricii casei, de colana din Place Vendôme, a fost ornat cu 69 de albine, colorate manual cu pudră de aur. Alegera albinelor nu a fost întâmplătoare, ele simbolizau nu doar bogăția și prosperitatea familiei imperiale, dar sugerau și calitățile materne, protectoare și binefăcătoare ale împărătesei. Pe eticheta de pe flacon erau figurate însemnele imperiale: coroana, acvila și sceptrul. Flaconul era sigilat cu membrană animală (astăzi, procedeul s-a păstrat, dar se folosește membrană artificială), un șnur și o mică pecete din ceară (astăzi, este din metal și are simbolul casei).

Încântată,Eugénie a acordat casei Guerlain protecția sa, fiind ridicată la rang de furnizor imperial (Parfumeur Breveté de Sa Majesté). Semn al reușitei stă și faptul că parfumeria se mută de pe Rue de Rivoli pe exclusivista Rue de la Paix, acolo avea să își încâte regalii clienți cu diverse parfumuri create pe măsură. Regina Victoria, împărăteasa Elisabeta de Bavaria (Sissi, pentru cunoscători) și alte capete încoronate apelau la casa franceză. Conform legendelor, în ajunul unei călătorii imperiale, doi furnizori se prezentau  la palatul Tuileries, Guerlain și Louis Vuitton. Parfumerul îi aducea Eugeniei flacoane impense cu apa imperială (recipient de 1 litru). Doamna dorea să își înmiresmeze crinolinele înainte să le pună în cuferele impermeabile gândite de casa Vuitton. Într-un voiaj în Marea Britanie, nenorocirea s-a produs: cuferele împărătesei s-au piedut pe drum, ea fiind nevoită să se mulțumească cu creatorii și parfumerii reginei Victoria. În plan olfactiv, Eugénie a făcut o descoperire interesantă- parfumurile de la Creed. Nasul britanic și-a făcut intrarea în lumea bună pariziană, grație împărătesei.

Ce mai rămâne astăzi din toată această poveste? în primul rând,albina- simbolul casei, ea ne-o reamintește pe una dintre inițiatoarele luxului francez, din secolul al XIX-lea. Dar și o aromă încântătoare, proaspătă și ușoară, care nu a îmbătrânit deloc și care poate fi o alegere olfactivă fericită. Iată filmul de prezentare realizat de casa Guerlain, în 2013, când flaconul a împlinit 160 de ani.

Astăzi, apa imperială se comercializează într-un flacon împodobit cu albine, la cerere se poate grava cu numele cumpărătorului și sufla cu aur.

Iar dacă vreți să aflați istoria a nenumărate arome si să le testăm, vă invit la atelierul de la Fundația Calea Victoriei.

P. S. Mi-ar plăcea să îmi spuneți, în comentarii, povestea cărui parfum vreți să o aflați și de ce ☺

Cronici efemere 2

În decembrie, toți suntem cuprinși, măcar pentru câteva zile, de agitația tipică sărbătorilor. Căutăm, cumpărăm, ne enervăm, ne bucurăm, împachetăm, învățăm cu viteza fulgerului să facem tot felul de podoabe pentru brad sau casă (nu toate ne ies), iar în final, obosim. Pentru acele momente când vrem doar să ne bucurăm de zilele vacanță, vă propun câteva cărți și un parfum de Căciun, home made, de inspirație renascentistă.
1. Anul acesta, editura Polirom a lansat la Gaudeamus, în colecția Hexagon.Istorie, două scrieri erudite, amuzante și sulfuroase. O istorie erotică a curții de la Versailles de Michel Vergé-Franceschi și Anna Moretti și Vieți sacandaloase. Curtezane, concubine și amante celebre de Ian Graham.

Ambele lucrări pornesc de la o premisă comună, istoria poate fi, și chiar a fost, o poveste populată de personaje în carne și oase, cu pasiuni și plăceri scandaloase. Dincolo de datele aride din diverse cronologii și tratate academice, sunt aventurile unor regi, regine, curteni și alți muritori, care s-au lăsat purtați de plăcerile mundane. Palatul de la Versailles nu a fost doar o nouă viziune despre puterea regală, ci și scena pasiunilor interzise, curtezanele și regalii lor adoratori au scris istoria in saloane și iatacurile cochete, favoritele au impus gusturi în domeniul modei și arhitecturii.  Memoria lor hulită sau uitată este reînviată de cei doi istorici cu ajutorul documentelor, memoriilor și tratatelor istorice. Autorii reușesc să ne ofere o istorie savuroasă, cu aer de roman, mizând în egală măsură pe sursele istorice, dar și pe talentul literar.

Celălalt tom, Viețile scandaloase, nu se oprește doar asupra fenomenului francez, Ian Graham scrie istoria viații unor doamne, care au exercitat puterea grație farmecelor lor. Într-un stil alert și amuzant, autorul le evocă pe cocotele Belle Epoque (La Belle Otero & co.),dar și pe șarmanele doamne din Antichitate, Renaștere sau din Europa modernă. În final, lectura ne oferă imaginea de ansamblu asupra unui anumit tip de putere și seducție. Pentru cei care au adorat povestea Veronicăi Franco, curtezana venețiană devenită ultra cunoscută datorită unei adaptări cinematografice, această carte le oferă continuarea poveștii și contextul istoric.

2. De câte ori am trecut prin cochetul magazin de la parterului muzeului de Arte Decorative de la Paris, mi-au căzut ochii pe cele două cărți ale lui Bertrand Meyer-Stabley - 12 creatoare care au schimbat istoria și 12 creatori care au schimbat istoria.

Dar alte albume, reviste, agende și dvd m-au determinat să le abandonez, plecând mereu cu speranța că într-un an își vor gasi locul în bagaje. Acum, lucrurile s-au rezolvat, editura Baroque Books and Arts le-a publicat în colecția Savoir Vivre, în condiții grafice  minunate, în două traduceri de calitate. Cochete, pline de panaș, cele două volume evocă lumea haute-couture la propriu și la figurat. Saga celor  12 creatoare și creatori se împletește cu istoria și spiritul epocilor traversate de ei. De la Rose Bertin la John Galliano, trecând prin epoca Chanel, Dior, Balenciaga sau Saint-Laurent, autorul reușește să surprindă viața personală și profesională a unor creatori geniali, dar și extravaganțele din lumea strălucitoare a modei. Sunt, după gustul meu, două cărți esențiale, pentru cei interesați de istoria modei. Fiecare creator beneficiază, la final,  de o bibliografie, cititorul putând să își ducă mai departe cerecetările. În pauza de lectură, vă recomand să umăriți ultimul film dedicat de casa Chanel Domnișoarei.

3. În cazul în care v-ați plictisit de aromele artificiale de scorțișoară, cuișoare, etc și vă plac agrumele, este cazul să încercați un parfum de cameră inspirat de curțile renascentiste. La sfârșitul evului mediu,  pomme d'ambre desemna un mecanism ingenios, în formă de măr/portocală.

Lucrat din aur sau argint filigranat, plin de diverse pietre, el se desfăcea precum feliile unei portocale, în fiecare felie găsindu-se o pastă parfumată, obținută din amestecul rășinilor plăcut mirositoare cu mosc, ambră, cuișoare, petale de flori, uleiuri parfumate. De cele mai multe ori, recipientul era purtat în jurul taliei, posesorul/posesoarea se ungea cu parfumul solid pe mâini, îi respira esențele minunate și astfel credea că se ferește de ciumă. Ce a mai rămas, astăzi, din această practică? Niște decorațiuni de Crăciun delicioase. O portocală, mandarină, lămâie, sau  un alt fruct din familia citricelor este acoperit de cuișoare. Cuișoarele pătrund relativ ușor în coaja fuctelor, dacă aveți probleme, rădeți-o puțin. Chiar dacă trebuie să goliți raftul de la raionul de mirodenii, vă recomand să acoperiți în întregime fructul cu cuișoare, pentru a evita mucegaiul; dacă apare, ștergeți cu alcool alb. După ce coaja este acoperită în întregime, începe procesul de uscare. În final, zeama fructelor se evaporă, răspândind o aromă exotică. Puteți să îl țineți în zona ferestrelor sau caloriferelor, decorat cu anason stelat, pentru a reface drumul mirodeniilor medievale.

     

Emilie Flöge și Secesiunea vieneză

Numele lui Emilie Flöge nu ne mai spune astăzi mare lucru, iar legătura ei de o viață cu Gustav Klimt pare să o ”expedieze” în categoria muzelor celebrului pictor vienez. Emilie a fost,în epocă, o doamnă care s-a bucurat de o anumită celebritate, ducându-și existența în cercurile rafinate și iubitoare de artă din capitala Imperiului habsburgic.

Născută în 1874, într-o familie de manufacturieri si comercianți, Emilie a beneficiat, alături de surorile ei, de o educație și o independență destul de rar întâlnite la tinerele din epocă. Talentată și preocupată de modă, Emilie avea să fondeze alături de sora sa un atelier de design vestimentar, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu sediul pe faimoasa arteră comercială Mariahilfer Straße(la numărul 1b), salonul surorilor Flöger a făcut parte dintr-un fenomen economic și social mult mai amplu.

Viena de la începutul secolului al XX-lea era un oraș în plină efervescență, o clasă de mijloc din ce în ce mai bine conturată își face simțită prezența. Faptul că Emilie și surorile sale au avut parte de educație și sprijin în construirea unei cariere  ilustrează transforarea statutului femeilor în societatea europeană.

Dar salonul lor nu ține doar de o anumită emancipare feminină, ci și de un nou curent artistic-Secesiunea vieneză- ce a culminat cu apariția Atelierelor Vieneze (Wiener Werkstätte). Unul dintre scopurile Secesiunii era coborârea noii arte în cotidian, fenomenul artistic urmând să cuprindă toate palierele existenței umane. Arta nu mai este doar un fenomen izolat, ce ține de expoziții și muzee, ea dă farmec vieții, înfrumusețează mobilierul, casele, rochiile doamnelor, vesela, etc. Apropiate de tradiția artizanilor, Atelierele Vieneze au propus piese unice, lucrate manual, artiștii grupați în această mișcare oferind adevărate opere de artă unei clientele, ce-i drept, cu dare de mână. Un exemplu în acest sens este Palatul Stoclet,de la Bruxelles, faimos pentru arhitectura anvangardistă și epurată și pentru decorațiuniile concepute de Klimt și confrații săi.

Salonul surorilor Flöge a fost și el decorat în acest stil de arhitectul Josef Hoffmann. Emilie și alți comercianți vienezi, care lucrau în domeniul modei, făceau anual câteva călătorii la Paris și Londra pentru a-și aproviziona clientela cu noile creații textile și vestimentare. Dar nu erau doar simple vizite de afaceri, idei și modele erau aduse în Viena și adaptate la gustul capitalei imperiale. Când doamnele nemulțumite de ravagiile și chinurile corsetului au început să își dorească o modă mult mai comodă, Paul Poiret a propus rochia tubulară pentru cochetele pariziene (cca 1907). La rândul ei, Emilie influențată de moda franceză, dar și de stilul sufragetelor britanice, propune o rochie largă, care se purta fără corset, cu mâneci clopot.

Rochii reformate create de Emilie impreuna cu Klimt.

Tot farmecul acestei ținute epurate stătea în imprimeurile și aplicațiile absolut minunate. Pentru aceste creații unicat ea a apelat la talentul și imaginația lui Klimt și Koloman Moser. Arhiva casei de modă, distrusă parțial de-a lungul timpului, păstrază diverse schițe și modele de imprimeuri. Noile creații vestimentare, cunoscute și sub numele de rochii reformate, nu au atras pe toate doamnele vieneze. Judecată mult prea avangardistă, rochia reformată a fost  comandată doar de câteva cliente extravagante și rafinate, care i-au pozat apoi lui Klimt (ex. Adele Bloch-Bauer). Pentru a-și menține atelierul pe linia de plutire, Emilie a creat și modele în ton cu gusturile și pretențiile epocii, reușind să ofere clientelor toalete în funcție de aspirațiile lor sociale și estetice. Casa de modă s-a dovedit o afacere de succes, ea și-a continuat existența și în perioada interbelică, rezistând până în 1938. În acel an, Austria a fost alipită Germaniei naziste (Anschluss), iar cea mai mare parte a clientelei, formată din doamne din comunitatea evreiască, este nevoită să fugă sau este deportată. Emilie mai lucrează până în 1952 (anul morții sale), într-un atelier mult mai modest, trecând prin dramele și distugerile celui de-al doilea război mondial.

Misterul din jurul relației dintre Emilie și Klimt este subiectul care suscită și astăzi interesul.

Portretul lui Emilie pictat de Klimt in 1902.

Ce uimește în această relație atipică este independența doamnei și prietenia pe care și-au purtat-o cei doi de-a lungul timpului(fapt demonstrat de ccca 390 de cărți poștale în care își împărtășeau cotidianul, fără nuanțe erotice). Dacă Emilie este femeia îndrăgostită din Sărutul, nu o să știm cu certitudine niciodată, apropiații lui Klimt amintesc însă de o adevărată complicitate între cei doi. În 1918, după ce suferă un atac cerebral, Klimt o va chema în ajutor, ea fiindu-i aproape până la sfârșit.  Relațiile personale, de familie(cei doi au fost și cumnați, sora ei a fost căsătorită cu fratele mai mic al pictorului),dar și cele artistice i-au transformat într-un cuplu mitic. În vacanțele de vară de pe malul lacului Attersee, ne apar zâmbitori, departe de constrângerile capitalei, el în faimoasa tunica albastru indigo, ea în rochii extravagante.

  

    

De la inelul de logodnă la verighetă II

După o pauză, ce-i drept cam lungă, vă invit să reluăm povestea inelelor. Astăzi, vă propun să descoperim istoria și semnificațiile verighetelor și inelelor dăruite în timpul ceremoniei de căsătorie.  Mulți dintre noi le asociază mariajului religios, când preotul le binecuvântează și fericitul cuplu le privește cu emoție și încântare.

Amintită încă din epoca romană, când avea scopul să pecetluiască unirea dintre miri, verigheta a fost purtată până în secolul al XIX-lea numai de către doamne. Mireasa primea în ziua nunții un inel cu piatră prețioasă (de preferat, un diamant) sau un simplu anou dintr-un metal mai mult sau mai puțin modest (în funcție de statutul social al cuplului).

Lorenzo Lotto, Marsilio Cassotti și soția sa Faustina, 1523, ulei pe pânză, Muzeul Prado, Madrid. Tabloul a fost comandat de tatăl mirelui și surprinde tocmai momentul când tânăra primește inelul de la soțul său (un simplu anou de aur). Amorașul care le prinde jugul de umeri simbolizează legătura indestructibilă dintre soți, iar frunzele de laur-bogăția, fertilitatea.

Nenumărate tablouri din Renaștere surprind cuplul în ziua nunții, când mirele îi pune alesei pe deget inelul, altele o înfățișează pe tânăra doamnă, la câțiva ani de la căsătorie, cu o bijuterie strălucitoare pe inelar sau arătător, iar pe degetul mic cu inelul sigiliu, cu ajutorul căruia însemna diverse lucruri din gospodărie.

Bronzino, Eleonora de Toledo, 1543, ulei pe lemn, Galeria națională,Praga.
 Doamna poartă, pe arătător, inelul primit de la soțul ei, Cosimo de Medici. Inelul a fost descoperit, în anii 40, în mormântul Eleonorei. Astăzi face parte din colecția muzeului Pitti.

 Poate vă întrebați de ce purta doar mireasa un inel care simboliza legătura dintre două persoane.  În epoca Renașterii și nu numai, căsătoria era văzută ca o intrare a tinerei în familia și sub autoritatea soțului. Ea trecea din autoritatea paternală în cea maritală, devenea soția credincioasă, care trebuia să își iubească, asculte și urmeaze soțul, iar inelul tocmai acest lucru simboliza. Au fost, însă, și domni care au purtat pe inelar un anou de aur ce amintea de legătura maritală.

La sfârșitul Renașterii, în ghetoul din Veneția, își face apariția un inel de căsătorie absolut minunat, din aur și email. Cu o formă stranie la prima vedere, el reprezentă templul de la Ierusalim, în minatură, în interior era inscripționat Mazal Tov (Noroc). Cel din imagine face parte din colecția Metropolitan Museum of Art. 

O tradiție ceva mai veche(posibil din Evul Mediu), amintește un ritual pe care îl mai întâlnim și acum la tinerii romantici. Un inel de metal era tăiat cu ocazia logodnei și era considerat un gaj al legăturii dintre cei doi parteneri. Conform unor legende, care circulă încă din Antichitate, inelul de logodnă și verigheta se poartă pe inelarul de la mâna stângă, fiindcă o arteră leagă degetul respectiv de inimă.

Iar la final, iată și simbolurile asociate fiecărei aniversări a căsătoriei.

1 an - nunta de bumbac.

2 ani – nunta de piele.

4 ani- nunta de ceară.

5 ani- nunta de lemn.

10 ani- nunta de cositor.

12 ani- nunta de mătase.

15 ani-nunta de cristal.

20 de ani- nunta de porțelan.

25 de ani- nunta de argint.

30 de ani- nunta de perle.

35 de ani- nunta de rubin.

40 de ani- nunta de smarald.

50 de ani- nunta de aur.

60 de ani- nunta de diamant.

70 de ani- nunta de platină.

De la inelul de logodnă la verighetă I

Inelul de logodnă este o invenție relativ recentă. Precum rochia albă de mireasă, inelul de logodnă, cu o ornamentație bogată și dintr-un metal prețios, se impune în secolul al XIX-lea. În secolele anterioare, viitoarea mireasă prime de la cel care avea să îi fie soț un coș plin cu stofe pretioase si dantele, șaluri bogat brodate, evantaie parfumate, diverse coliere și inele.

Reproducere după o bijuterie din epoca victoriană, aur și email.

În mediile rafinate și cu dare de mână, coșul de logodnă era o afacere serioasă fiincă indica poziția socială și puterea financiară a mirelui. În mediile modeste, logodnica se mulțumea cu o broșă sau un un inel, bijuterii lipsite de pietre pretioase, care vorbeau mai mult de sentimente și mai puțin de poziția socială. De cele mai multe ori, astfel de bijuterii, indiferent de valoare, erau decorate cu două inimi sau mâini unite (semnificație magică).

Inel de logodnă din secolul al XVIII-lea

În unele cazuri, un simplu anou de metal pecetluia legătura dintre viitorii miri.

După 1800, inelul de logodnă se impune în societatea europeană, preferate fiind bijuteriile de familie, purtate de mai multe doamne cu un mariaj fericit și binecuvântat cu copii. Inelul capătă astfel o putere benefică, el urma să îi ofere tinerei promisiunea unui destin fericit. Nenumărate legende și simboluri legate de puterea și semnificația pietrelor prețioase s-au impus printre miturile și credințele europene, ele fiind amintite și acum în lumea bijutierilor. Diamantul este asociat   ideii de inocență și puritate, rubinul- dragostei reciproce, safirul-fidelității și dragostei, smaraldul- iubirii adevărate, perla-vieții îndelungate, iar topazul- fidelității.

Wallis si inelul de logodna

În 1937, atunci când s-a logodit cu Wallis Simpson, ducele de Windsor (fostul Eduard al VIII-lea, regele Angliei) a apelat la Louis Cartier pentru inelul de logodnă. Bijutierul francez s-a întrecut pe sine, oferindu-i printului îndrăgostit un smarald cu o tăietură unică. Gestul ducelui a instituit o cutumă care mai persistă și în zilele noastre, inelul de logodnă trebuie să fie ales în funcție de posibilitățile financiară și poziția socială a viitorului mire.

Doamna putea/poate să îi ofere și ea un dar alesului: un ceas sau o perche de butoni.

Despre verighete, semnificația lor și cum se purtau în trecut, într-o postare viitoare.