Gesturi și maniere- Ritualul mesei I

          De-a lungul timpului, ritualul mesei a fost învestit cu nenumărate semnificații. Adunați în jurul unor preparate mai mult sau mai puțin sofisticate, oamenii împărțeau nu doar plăceri gustative, dar și nevoia de comunicare și de reprezentare socială. Marile banchete de la sfârșitul evului mediu puneau în scenă ritualul puterii senioriale și regale. Vesela de argint era expusă pe polițe elegante(precum  rafturile suspendate din bucătariile contemporane), iar înaltele personaje erau așezate la masă în funcție de importanța lor socială. Farfuriile de porțelan sau ceramică nu își făcuseră încă apariția, erau utilizate platourile de argint și talerele de lemn, iar o turtă de pâine înlocuia farfuria. La sfârșitul meselor princiare, turtele de pâine îmbibate cu sucul cărnurilor servite erau împărțite săracilor. Dar lumea din castele sfârșitului de secol XIII nu dădea mereu dovadă de rafinament la masă, astfel sunt redactate o serie de tratate de bune maniere, fiind reluată o tradiție întâlnită în Antichitate.

     Iată ce le sfătuia Jean de Meung pe doamne în Romanul trandafirului ”doamna să bea cu grijă, cu înghițituri mici, să nu își îndese mâncarea în gură sau să ia o bucată înainte să termine ce are în farfurie.Să își șteargă gura de grăsime, să bea delicat din potir, să nu producă sunete neplăcute,când bea și să evite beția.”. Faimoasele Courtesy Books din spațiul britanic se adresau depotrivă doamnelor și domnilor și le recomandau să nu se vorbească prea tare, să nu se ia cea mai bună bucată de pe talerul comun. Se interzicea plescăitul, băutul cu gura plină, curățarea dinților în public. Fața de masă nu trebuia folosită pentru ștergerea gurii, se recomanda evitarea zgomotelor fiziologice supărătoare.

           Tot în această epocă își face apariția o interdicție care avea să se bucure de o viață lungă, o doamnă trebuie să dea dovadă de chibzuință la masă, să mănânce puțin în public și să nu arate o poftă nemăsurată. În minaturile medievale, doamnele, mai ales dacă erau în ziua nunții, aveau o expresie hieratică, retractilă. Aceste gesturi erau determinate de o zicală medievală ”carnea cere carne”, apetitul alimentar nemăsurat fiind asociat cu cel amoros. Uneori, îndrăgostiții sunt surprinși în scene tandre, la masă, când se desfătau cu vinuri și bucate alese și se îmbrățișau. 

Imagini din manuscrise medievale, colecția BNF.

Gesturi si maniere- Primele restaurante si o regula insolita

          În preajma revoluției franceze (1789), sub arcadele elegante de la  Palais Royal, și-au făcut apariția primele restaurante. Dacă Parisul cunoscuse farmecul cafenelelor filosofice și literare, unde ideile epocii își făceau apariția la o ceșcă de cafea sau ciocolată, vremurile tulburi duseseră la dispatiția localurilor de acest gen și la transformarea hanurilor și restaurantelor în locuri de întâlnire pentru răufăcători sau revoluționari exaltați.

 La modă, dar și periculoase, aceste restaurante incipiente i-au determinat pe domnii galanți să instituie o regulă, care a supraviețuit până în zilele noastre: pentru a-și proteja partenerele sau invitatele, domnii erau primii care intrau în localul respectiv. La sfârșitul mesei, doamnele erau cele care dădeau semnalul de plecare, dar tot domnii erau cei care deschideau drumul și ieșeau primii. Regula a supraviețuit și este amintită în diverse coduri de bune maniere, dar este privită, de multe ori, cu ironie sau neînțeleasă.  În zilele noastre, se insistă pe ideea că nu este plăcut pentru o femeie să se confrunte cu toate privirile curioase, teorie contrazisă de libertatea doamnelor de a frecventa restaurantele sau cafenelele.     

Parfumul doamnelor de odinioară- L'Interdit (Givenchy, 1957)

          Lumea  modei și a parfumurilor își are întâlnirile sale mitice, momente privilegiate, atunci când un personaj cu o anumită aură de eleganță coboară din Olimpul celebrităților și ne face martori  la nașterea unei legende.  O astfel de întâlnire s-a produs și în 1953, atunci când delicata și sofisticata Audrey Hepburn a început colaborarea cu Hubert de Givenchy

De la costume pentru filme cultissime- Sabrina (1954), Love in the Afternoon (1957), Breakfast at Tiffany's (1961)- la ținute cotidiene, actrița a știut să dea un farmec unic creațiilor propuse de casa pariziană și să marcheze căutările moderne legate de stil și rafinament. 

     Colaborarea și prietenia dintre divă și creator aveau să culmineze în 1957, când casa  i-a dedicat un omagiu olfactiv.  L'Interdit este aroma florală prin excelență, creatie a laboratoarelor Roure. Notele de vârf sunt dominate de aldehide și bergamotă,  cele de mijloc de iris, violete, narcise, iasomie, lăcrimioare,  iar notele de bază de ambră și rășini. Pudrat și aromat, grație  cuișoarelor, piperului și rășinilor puternic mirositoare, L'Interdit este parfumul femeii sofisticate, care își trăiește cu șarm și eleganță viața. Parfumul a fost asociat imaginii actriței din pelicula Funny Face (1957), farmecului și poftei ei de viață. Transformarea eroinei dintr-o fermecătoare vânzătoare de cărți într-un model sofisticat, spune pe undeva și povestea unui parfum agreat de o vedetă și dorit de nenumărate femei de-a lungul timpului. Dar mireasma casei Givenchy a mai marcat o premieră, în 1964, atunci când a fost creditat pe genericul filmului Paris When It Sizzles. Până atunci diverși creatori de modă beneficiseră de sacrarea cinematografică, iar diverse celebrități  utilizaseră în filme parfumurile preferate, dar niciodată el nu fusese amintit pe generic.

          În 2007, pentru a marca 50 de ani de la lansarea liniei de parfumuri, casa a reeditat  o parte dintre parfumurile sale emblematice- Les Parfums Mythìques , iar L'Interdit s-a aflat la loc de cinste.

Parfumurile seducătoarei

                       

                      În penumbra răcoroasă a catedralei din Albi, pe exteriorul jubeului[1], o statuie atrage atenția privitorilor curioși și turiștilor plictisiți.  Seducătoare și elegantă, doamna pare o apariție ciudată printre atâtea statui de profeți și îngeri muzicieni. La o privire mai atentă deslușim și inscripția care rezolvă misterul, este Iuditha, pioasa văduvă evreică din Vechiul Testament,  cea care l-a sedus și ucis pe Holofren pentru a-și salva neamul. Dar la Albi, statuia Iudithei a piedut toate semnele macabre (capul victimei pe care îl poartă ca pe un trofeu), ea nu este nimic altceva decât o femeie șarmantă și fermecătoare, conștientă de farmecul ei.   Artistul a dorit, probabil, să ne ofere o imagine a idealului de frumusețe și cochetărie de la sfârșitul evului mediu. Cu pielea albă, aproape străvezie, ea ascunde sub haine un trup mlădios, cu picioare albe, cu abdomen și coapse rotunjite, evocând canonul de frumusețe și fecunditate din epocă. 
 Statuia Iudithei nu ilustrază doar un ideal estetic, ci și un interes crescând pentru trup și igienă. Doamnele de la sfârșitul evului mediu  aveau diverse ritualuri de înfrumusețare, ce includeau unguente și parfumuri. Fruntea înaltă și bombată era la modă, iar inventivitatea cochetelor nu a cunoașcut  limite, își ungeau pielea cu sânge de liliac sau de de broască pentru a împiedica creșterea firelor nedorite și își spălau părul cu albuș de ou, cenușă și diverse amestecuri de plante pentru a obține un blond strălucitor.  Tot acum se răspândește parfumarea părului cu o mixtrură de mosc, cuișoare, nucșoară și cardamom. Parfumuri din Orient ajung la marile curți europene. Cipru, cunoascut pentru producția de parfumuri și pentru nenumărate rășini și uleiuri parfumate, produce  "păsările parfumate", adevărate odorizante de interior. Dintr-o pastă parfumată erau modelate păsări miniaturale, care erau puse pe pervazul ferestrelor, uneori și în colivii de aur, pentru a parfuma camera. Orice călător cu dare de mână, care ajungea în Orient, nu rata ocazia să își cumpere diverse parfumuri. Tot  în această epocă parfumeria cunoaște o adevărată revoluție, parfumurile uleioase par să își piardă supremația în fața celor ușoare, florale. Petalele de trandafiri, pudra de violete, florile de lavandă și rădăcinile de iris înmiresmau hainele, pernele și apa de baie.  Trupul era masat cu diverse mixturi și uleiuri parfumate, iar atomizoarele metalice își fac apariția.

                         

În 1370, evoluția tehnicilor de distilare și priceperea unor călugări dominicani  duc la apariția primei formule de parfum cu alcool. Cunoscută sub numele de "apa reginei Ungariei", compoziția a avut darul, conform legendei, să o însănătoșeacă și să o întinerească pe regina. Având la bază alcool și rosmarin, apa avea calități profilactice și curative, fiind utilizată și de cochetele care doreau să se parfumeaze, dar și ca medicament de cei care încercau să se vindece de diverse boli. 

Vrăjitoarea de la Museum der Bildenen Kunste, Leipzig, cca 1460, se constituie  într-o imagine a seducției și frumuseții feminine de la sfârșitul evului mediu. Observați nenumăratele plante și poțiuni de pe rafturi și de pe podea.

---

[1] Tribună transversală, care se înalță între naos și cor, în unele catedrale gotice.

Pantofii cu toc, parfumurile de la Santa Maria Novella și fursecurile cu migdale

                      Titlul probabil că v-a dus cu gândul la capriciile unei fashioniste, dornică să probeze ultimele creații Louboutin și să deguste delicioasele fursecuri de la Ladurée. Dar nu despre extravaganțele și deliciile contemporane vă propun să vorbim; ce-ar fi să ne întoarcem în urmă cu 500 de ani și să descoperim povestea unei doamne care a impus pantofii cu toc în moda feminină europeană, și-a delectat contemporanii cu suave parfumuri de agrume și a răspândit moda celebrilor macarons în spațiul francez.

            Caterina de Medici (1519-1589), căci despre ea este vorba, a ajuns la vârsta de 14 ani, în urma unei alianțe politico-matrimoniale, la sofisticata curte a regelui Franței (s-a căsătorit cu viitorul Henric II). Privită cu ironie de nobilimea franceză, “fiica zarafilor florentini” nu se încadra în standardele de frumusețe ale vremi. Gurmandă și lipsită de strălucirea și verva doamnelor de la curte, prințesa părea sortită unui destin mediocru.  Și totuși, ea a fost cea care a redefinit luxul francez, aducând la Paris câteva inovații ale artizanilor italieni.  Prin intermediul ei, două mari civilizații ale luxului, cea italiană și cea franceză, s-au întâlnit și au creat o adevărată simbioză a extravaganțelor nebănuite. Pentru tânăra mireasă, călugării-farmaciști de la Santa Maria Novella au creat un parfum pe bază de citrice. Aromele florentine, ușoare și răcoritore, au însoțit-o pe Caterina de-a lungul vieții. Ele au început să se răspândească la marile curți europene, iar un călător cu stare nu uita să aducă de la Florența câteva sticluțe cu apă de trandafiri și parfumuri din flori de portocal (farmacia s-a deschis marelui public în 1612).  În vremea Caterinei, se răspândește moda mănușilor si a evantaielor parfumate, a săculeților cu arome exotice, ce se prindeau cu grijă între faldurile fustelor. Italia Renașterii, aflată într-o adevărată efervescență culturală, dar și comercială grație Veneției și Genovei, revoluționează piața produselor de lux. Dacă până atunci doamnele din elita europeană se mulțumeau cu pantofi plați, cu vârf ascuțit sau rotund, similari cu cei masculini, prințesa florentină avea să introducă moda pantofilor cu toc.  Inovația viitoarei regine a Franței nu este lipsită de importanță, separarea accesoriilor masculine de cele feminine a impulsionat dezvoltarea modei și personalizarea ei în funcție de anumit standarde estetice.

            Mare amatoare de delicatese gastronomice, Caterina a adus anghinarea în bucătăria franceză, iar bucătarii din suita ei au încântat curtea cu fursecurile din migdale (strămoșii faimoșilor macarons). Pentru ea și pentru celelalte cochete de la curte, Nostradamus avea să elaboreze o carte cu tot felul de poțiuni cosmetice, dar și rețete de dulceață. Și tot regina florentină este cea care a răspândit la curte gustul pentru tutun, utilizat frecvent în tratarea migrenelor. O rafinată organizatoare de petreceri, Caterina și-a mai dovedit inteligența și abilitatea politică prin două invenții personale. În timpul războaielor religioase, a organizat un tur culinar al Franței (primul de acest gen) menit să facă cunoscute delicii culinare de la curte în toate colțurile regatului. Conștientă de importanța seducției feminine  în complicatele afaceri de la curte, regina s-a înconjurat de un escadron de tinere șarmante și elegante, un adevărat etalon pentru moda epocii, ele fiind însărcinate cu misiuni de spionaj și seducție.

Colecția împărătesei Eugénie și o întâlnire diplomatică memorabilă

    Acum câțiva ani, atunci când am vizitat castelul de la Fontainebleau, am descoperit cu uimire, printre nenumăratele minuni renascentiste, o pictură de secol XIX. Nimic nou o să spuneți, palatul a cunoscut nenumărate restaurări/modificări în secolul XIX, dar ce mi-a atras atenția, în acea pictură monumentală, a fost exotismul subiectului și faptul că aproape puteam să iau parte la întâlnirea a două lumi. Misterul Orientului și uimirea Europei păreau să fi prins viață în fața privitorului curios. Dar despre ce tablou este vorba? Unul puțin cunoscut- Réception des ambassadeurs du Siam (Primirea ambasadorilor Siamului), datorat unui pictor uitat și el astăzi- Jean-Léon Gérôme (1824-1904).  Tabloul, comandat de Napoleon III,  s-a dorit o imagine a strălucirii și puterii celui de-al doilea imperiu francez. Autorul a pornit de la un eveniment diplomatic care a stârnit uimire și interes la curtea imperială- primirea ambasadorilor regelui Siamului, Rama IV Mongkut, la Fontainebleau, în 27 iunie 1861.

          Pictat de-a lungul a trei ani (1861-1864), tabloul s-a dorit o frescă monumentală a relațiilor diplomatice dintre Imperiul francez și exoticul Siam. Pictorul, ajutat de fotografiile lui Nadar, a reușit să surprindă bogăția și strălucirea hainelor ambasadorilor, care au parcurs imensa sală de bal de la Fointainebleau în parte labe :), conform etichetei din regatului oriental. Departe de a fi un gest de umilință, acest ceremonial diplomatic evocă ideea de respect, iar pentru  Franța nu era o premieră.  În secolul  XVII, ambasadorii Siamului au parcurs la fel Sala Oglinzilor de la Versailles,  spre uimirea și încântarea curții lui Ludovic XIV. 

Prim planul tabloului nu este dominat doar de cortegiul diplomatic, o prezență feminină, usor uimită de ceea ce vede, ne atrage atenția.  Este vorba de împărăteasa Eugénie, reprezentată alături de Napoleon III și prințul imperial.  Eugénie, interesată de arta orientală, a inaugurat, în 1863, chiar la Fontainebleau, un muzeu dedicat Extremului Orient, ce reflecta gustul și curiozitatea epocii pentru o civilizație puțin cunoscută. Tot in prim planul tabloului, în partea dreaptă, putem admira câteva dintre darurile regelui Siamului care s-au transformat în exponate în muzeul împărătesei: umbrele etajate, o letică, evantaie, costume, o coroană de ceremonie, etc.

Darurile dragostei-o poveste medievală

            Ultimele săptămâni, cu “invazia” generalizată de inimioare, flori și felicitări, m-au făcut să mă gândesc la originile darurilor dintre  îndrăgostiți și la semnificația acestora de-a lungul timpului.

            Poate o să vă mire, dar evul mediu este locul unde se naște această tradiție. Dacă în Roma antică bărbații „cumpărau” accesul la farmecele unor femei de condiție modestă (liberte, prostituate, etc),  nu același lucru se întâmpla în Europa amorului curtenesc, unde doamna se bucură nu doar de privilegiile statutului social, ci și de dorința domnilor de a-și etala bunele maniere.  Așa își fac apariția diverse daruri care le permit îndrăgostiților o apropiere, dacă nu reală, măcar simbolică. Punga sau tașca, deopotrivă maculină și feminină, se prindea la talie cu ajutorul unei centuri. Teribil de utilă, într-o epocă în care buzunarele nu își făcuseră apariția, era asociată în mentalul medieval cu organele genitale feminine sau masculine.

            Tot în evul mediu, diverși apologeți ai dragostei curtenești insistă asupra valorii simbolice a darurilor, ele nu aveau scopul să o oblige pe doamnă sau să o pună într-o situație jenantă. Dragostea se câștigă, nu se cumpără, iată ce ne învață oamenii evului mediu.  Printre darurile  ce puteau fi acceptate de doamnă se numărau parfumurile, inelele, mănușile, batistele și alte obiecte care făceau parte din arsenalul cochetăriei feminine. Farmecul acestor obiecte nu stătea în valoarea lor, ci în faptul că îi permiteau iubitului o apropiere indirectă  de doamna dorită ( parfumul atingea trupul adoratei, iar inelul imita gestul matrimonial).  O puternică tentă erotică aveau și darurile care se constituiau într-un gaj al căsătoriei-papucii de casă, centuri cu diverse broderii, piepteni sau ace de păr (faimoși au rămas pieptenii din fildeși cu imagini amoroase-asediul cetății dragostei). Pe lângă darurile sofisticate,  documentele mai amintesc schimburi de fructe între logodnici sau cupe de vin dăruite doamnei care urma să fie curtată.  

Dacă vreți să aflați toată povestea darurilor dintre îndrăgostiți și să găsiți eventuale surse de inspirație J, vă recomand  două dintre cărți care au stat la baza documentării mele.

Jean Claude Bologne, Istoria cuceririi amoroase, trad. Diana Morărașu, București: Nemira Publishing House, 2009.

Jean Verdon, Dragostea în evul mediu: trup, sexualitate și sentiment, trad. Dana-Ligia Ilin, București: Humanitas, 2009.