Emilie Flöge și Secesiunea vieneză

Numele lui Emilie Flöge nu ne mai spune astăzi mare lucru, iar legătura ei de o viață cu Gustav Klimt pare să o ”expedieze” în categoria muzelor celebrului pictor vienez. Emilie a fost,în epocă, o doamnă care s-a bucurat de o anumită celebritate, ducându-și existența în cercurile rafinate și iubitoare de artă din capitala Imperiului habsburgic.

Născută în 1874, într-o familie de manufacturieri si comercianți, Emilie a beneficiat, alături de surorile ei, de o educație și o independență destul de rar întâlnite la tinerele din epocă. Talentată și preocupată de modă, Emilie avea să fondeze alături de sora sa un atelier de design vestimentar, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu sediul pe faimoasa arteră comercială Mariahilfer Straße(la numărul 1b), salonul surorilor Flöger a făcut parte dintr-un fenomen economic și social mult mai amplu.

Viena de la începutul secolului al XX-lea era un oraș în plină efervescență, o clasă de mijloc din ce în ce mai bine conturată își face simțită prezența. Faptul că Emilie și surorile sale au avut parte de educație și sprijin în construirea unei cariere  ilustrează transforarea statutului femeilor în societatea europeană.

Dar salonul lor nu ține doar de o anumită emancipare feminină, ci și de un nou curent artistic-Secesiunea vieneză- ce a culminat cu apariția Atelierelor Vieneze (Wiener Werkstätte). Unul dintre scopurile Secesiunii era coborârea noii arte în cotidian, fenomenul artistic urmând să cuprindă toate palierele existenței umane. Arta nu mai este doar un fenomen izolat, ce ține de expoziții și muzee, ea dă farmec vieții, înfrumusețează mobilierul, casele, rochiile doamnelor, vesela, etc. Apropiate de tradiția artizanilor, Atelierele Vieneze au propus piese unice, lucrate manual, artiștii grupați în această mișcare oferind adevărate opere de artă unei clientele, ce-i drept, cu dare de mână. Un exemplu în acest sens este Palatul Stoclet,de la Bruxelles, faimos pentru arhitectura anvangardistă și epurată și pentru decorațiuniile concepute de Klimt și confrații săi.

Salonul surorilor Flöge a fost și el decorat în acest stil de arhitectul Josef Hoffmann. Emilie și alți comercianți vienezi, care lucrau în domeniul modei, făceau anual câteva călătorii la Paris și Londra pentru a-și aproviziona clientela cu noile creații textile și vestimentare. Dar nu erau doar simple vizite de afaceri, idei și modele erau aduse în Viena și adaptate la gustul capitalei imperiale. Când doamnele nemulțumite de ravagiile și chinurile corsetului au început să își dorească o modă mult mai comodă, Paul Poiret a propus rochia tubulară pentru cochetele pariziene (cca 1907). La rândul ei, Emilie influențată de moda franceză, dar și de stilul sufragetelor britanice, propune o rochie largă, care se purta fără corset, cu mâneci clopot.

Rochii reformate create de Emilie impreuna cu Klimt.

Tot farmecul acestei ținute epurate stătea în imprimeurile și aplicațiile absolut minunate. Pentru aceste creații unicat ea a apelat la talentul și imaginația lui Klimt și Koloman Moser. Arhiva casei de modă, distrusă parțial de-a lungul timpului, păstrază diverse schițe și modele de imprimeuri. Noile creații vestimentare, cunoscute și sub numele de rochii reformate, nu au atras pe toate doamnele vieneze. Judecată mult prea avangardistă, rochia reformată a fost  comandată doar de câteva cliente extravagante și rafinate, care i-au pozat apoi lui Klimt (ex. Adele Bloch-Bauer). Pentru a-și menține atelierul pe linia de plutire, Emilie a creat și modele în ton cu gusturile și pretențiile epocii, reușind să ofere clientelor toalete în funcție de aspirațiile lor sociale și estetice. Casa de modă s-a dovedit o afacere de succes, ea și-a continuat existența și în perioada interbelică, rezistând până în 1938. În acel an, Austria a fost alipită Germaniei naziste (Anschluss), iar cea mai mare parte a clientelei, formată din doamne din comunitatea evreiască, este nevoită să fugă sau este deportată. Emilie mai lucrează până în 1952 (anul morții sale), într-un atelier mult mai modest, trecând prin dramele și distugerile celui de-al doilea război mondial.

Misterul din jurul relației dintre Emilie și Klimt este subiectul care suscită și astăzi interesul.

Portretul lui Emilie pictat de Klimt in 1902.

Ce uimește în această relație atipică este independența doamnei și prietenia pe care și-au purtat-o cei doi de-a lungul timpului(fapt demonstrat de ccca 390 de cărți poștale în care își împărtășeau cotidianul, fără nuanțe erotice). Dacă Emilie este femeia îndrăgostită din Sărutul, nu o să știm cu certitudine niciodată, apropiații lui Klimt amintesc însă de o adevărată complicitate între cei doi. În 1918, după ce suferă un atac cerebral, Klimt o va chema în ajutor, ea fiindu-i aproape până la sfârșit.  Relațiile personale, de familie(cei doi au fost și cumnați, sora ei a fost căsătorită cu fratele mai mic al pictorului),dar și cele artistice i-au transformat într-un cuplu mitic. În vacanțele de vară de pe malul lacului Attersee, ne apar zâmbitori, departe de constrângerile capitalei, el în faimoasa tunica albastru indigo, ea în rochii extravagante.

  

    

De la inelul de logodnă la verighetă II

După o pauză, ce-i drept cam lungă, vă invit să reluăm povestea inelelor. Astăzi, vă propun să descoperim istoria și semnificațiile verighetelor și inelelor dăruite în timpul ceremoniei de căsătorie.  Mulți dintre noi le asociază mariajului religios, când preotul le binecuvântează și fericitul cuplu le privește cu emoție și încântare.

Amintită încă din epoca romană, când avea scopul să pecetluiască unirea dintre miri, verigheta a fost purtată până în secolul al XIX-lea numai de către doamne. Mireasa primea în ziua nunții un inel cu piatră prețioasă (de preferat, un diamant) sau un simplu anou dintr-un metal mai mult sau mai puțin modest (în funcție de statutul social al cuplului).

Lorenzo Lotto, Marsilio Cassotti și soția sa Faustina, 1523, ulei pe pânză, Muzeul Prado, Madrid. Tabloul a fost comandat de tatăl mirelui și surprinde tocmai momentul când tânăra primește inelul de la soțul său (un simplu anou de aur). Amorașul care le prinde jugul de umeri simbolizează legătura indestructibilă dintre soți, iar frunzele de laur-bogăția, fertilitatea.

Nenumărate tablouri din Renaștere surprind cuplul în ziua nunții, când mirele îi pune alesei pe deget inelul, altele o înfățișează pe tânăra doamnă, la câțiva ani de la căsătorie, cu o bijuterie strălucitoare pe inelar sau arătător, iar pe degetul mic cu inelul sigiliu, cu ajutorul căruia însemna diverse lucruri din gospodărie.

Bronzino, Eleonora de Toledo, 1543, ulei pe lemn, Galeria națională,Praga.
 Doamna poartă, pe arătător, inelul primit de la soțul ei, Cosimo de Medici. Inelul a fost descoperit, în anii 40, în mormântul Eleonorei. Astăzi face parte din colecția muzeului Pitti.

 Poate vă întrebați de ce purta doar mireasa un inel care simboliza legătura dintre două persoane.  În epoca Renașterii și nu numai, căsătoria era văzută ca o intrare a tinerei în familia și sub autoritatea soțului. Ea trecea din autoritatea paternală în cea maritală, devenea soția credincioasă, care trebuia să își iubească, asculte și urmeaze soțul, iar inelul tocmai acest lucru simboliza. Au fost, însă, și domni care au purtat pe inelar un anou de aur ce amintea de legătura maritală.

La sfârșitul Renașterii, în ghetoul din Veneția, își face apariția un inel de căsătorie absolut minunat, din aur și email. Cu o formă stranie la prima vedere, el reprezentă templul de la Ierusalim, în minatură, în interior era inscripționat Mazal Tov (Noroc). Cel din imagine face parte din colecția Metropolitan Museum of Art. 

O tradiție ceva mai veche(posibil din Evul Mediu), amintește un ritual pe care îl mai întâlnim și acum la tinerii romantici. Un inel de metal era tăiat cu ocazia logodnei și era considerat un gaj al legăturii dintre cei doi parteneri. Conform unor legende, care circulă încă din Antichitate, inelul de logodnă și verigheta se poartă pe inelarul de la mâna stângă, fiindcă o arteră leagă degetul respectiv de inimă.

Iar la final, iată și simbolurile asociate fiecărei aniversări a căsătoriei.

1 an - nunta de bumbac.

2 ani – nunta de piele.

4 ani- nunta de ceară.

5 ani- nunta de lemn.

10 ani- nunta de cositor.

12 ani- nunta de mătase.

15 ani-nunta de cristal.

20 de ani- nunta de porțelan.

25 de ani- nunta de argint.

30 de ani- nunta de perle.

35 de ani- nunta de rubin.

40 de ani- nunta de smarald.

50 de ani- nunta de aur.

60 de ani- nunta de diamant.

70 de ani- nunta de platină.

De la inelul de logodnă la verighetă I

Inelul de logodnă este o invenție relativ recentă. Precum rochia albă de mireasă, inelul de logodnă, cu o ornamentație bogată și dintr-un metal prețios, se impune în secolul al XIX-lea. În secolele anterioare, viitoarea mireasă prime de la cel care avea să îi fie soț un coș plin cu stofe pretioase si dantele, șaluri bogat brodate, evantaie parfumate, diverse coliere și inele.

Reproducere după o bijuterie din epoca victoriană, aur și email.

În mediile rafinate și cu dare de mână, coșul de logodnă era o afacere serioasă fiincă indica poziția socială și puterea financiară a mirelui. În mediile modeste, logodnica se mulțumea cu o broșă sau un un inel, bijuterii lipsite de pietre pretioase, care vorbeau mai mult de sentimente și mai puțin de poziția socială. De cele mai multe ori, astfel de bijuterii, indiferent de valoare, erau decorate cu două inimi sau mâini unite (semnificație magică).

Inel de logodnă din secolul al XVIII-lea

În unele cazuri, un simplu anou de metal pecetluia legătura dintre viitorii miri.

După 1800, inelul de logodnă se impune în societatea europeană, preferate fiind bijuteriile de familie, purtate de mai multe doamne cu un mariaj fericit și binecuvântat cu copii. Inelul capătă astfel o putere benefică, el urma să îi ofere tinerei promisiunea unui destin fericit. Nenumărate legende și simboluri legate de puterea și semnificația pietrelor prețioase s-au impus printre miturile și credințele europene, ele fiind amintite și acum în lumea bijutierilor. Diamantul este asociat   ideii de inocență și puritate, rubinul- dragostei reciproce, safirul-fidelității și dragostei, smaraldul- iubirii adevărate, perla-vieții îndelungate, iar topazul- fidelității.

Wallis si inelul de logodna

În 1937, atunci când s-a logodit cu Wallis Simpson, ducele de Windsor (fostul Eduard al VIII-lea, regele Angliei) a apelat la Louis Cartier pentru inelul de logodnă. Bijutierul francez s-a întrecut pe sine, oferindu-i printului îndrăgostit un smarald cu o tăietură unică. Gestul ducelui a instituit o cutumă care mai persistă și în zilele noastre, inelul de logodnă trebuie să fie ales în funcție de posibilitățile financiară și poziția socială a viitorului mire.

Doamna putea/poate să îi ofere și ea un dar alesului: un ceas sau o perche de butoni.

Despre verighete, semnificația lor și cum se purtau în trecut, într-o postare viitoare.

  

Povestea rochiei de mireasă

Recent, am asistat la o discuție amuzantă legată de culoarea, stilul și lungimea rochiei de mireasă, fapt care m-a determinat să vă ofer o scurtă incursiune istorică. Tradiția rochiei albe s-a impus târziu în istoria europeană. Miresele din Grecia și Roma Antică își acopereau fața cu un văl roșu, așa căsnicia începea sub auspicii fericite. În Evul Mediu și Renaștere, preferate erau rochiile în culori vii, nu era un model anume, ci mai degrabă o rochie de sărbătoare cu nenumarate aplicatii,

Cele trei imagini reprezintă o ținută din 1929, creație a Madeleinei Vionnet, aflată acum în colecția Metropolitan Museum of Art, New York. 

dacă vorbim de o mireasă din elita socială. Tânăra își împodobea ținuta cu panglici și bijuterii, colierele și centurile erau agreate de mirese, dar și de familie care dorea să își exprime puterea și prestigiul prin intermediul podoabelor tinerei. Vălul alb și coronița din lămâiță sunt rar amintite. Mireasa își pieptăna părul după moda epocii, purta o bonetă brodată și alte podoabe care îi putea evidenția farmecul și statutul social. În preajma Revoluției franceze, domnul avea o vestă asortată cu rochia alesei,culorile deschise, luminoase fiind preferate.

Albul devine cu adevărat culoarea mireselor în secolul al XIX-lea, atunci se impune în mediile urbane, din ce în ce mai prospere, imagine tinerei mirese cu văl, flori de lămâiță și rochie albă, simbolul purității și inocenței. Tot atunci, domnii au renunțat definitiv la ținutele bogat împodobite cu panglici, broderii și bijuterii, masculinul adoptând ținutele sobre (costumul de culoare închisă). La nivel vestimentar se facea distincție clară între ținuta unei tinere care se căsătorea prima dată și cea a unei văduve sau a unei femei divorțate. Ultimele era obligate să adopte o rochie mult mai modestă, într-o culoare sobră, fără văl și lămâiță, iar ceremonia avea loc într-un cadru restrâns. 

La final, vă propun să vă delectați cu o scurtă istorie a rochiei de mireasă în secolul al XX-lea realizată de site-ul mode.com      

Cronici efemere (1)

Vă propun la început de weekend o nouă rubrică pe blog. O selecție ludică și subiectivă de cărți, expoziții, site-uri, reclame, aplicații, care mi-au atras atenția/ m-au amuzat de-a lungul săptămânii. Rubrica a fost inspirată de colegele de la Fundația Calea Victoriei care comentează și privesc cu entuziasm diversele mele descoperiri on-line. Așadar, vizionare/lectură plăcută!

1. O expoziție și un film documentar.În această toamnă, ultima mare portretistă franceză, Louise Élisabeth Vigée Le Brun (1755-1842), are parte de o primă retrospectivă la Grand Palais. Cunoscută drept pictorița reginei Maria Antoaneta, doamna Vigée Le Brun este cea care a reușit cu mult talent și pricepere să impună un anumit gen portretistic la curtea franceză și să îi ofere reginei un chip mult mai tânăr și lipsit de defecte. Autoarea unui adevărat lifting pictural, portretista a făcut parte dintre intimii reginei, de aceea fiind obligată să părăsească Franța în timpul Revoluției (1789). Peregrinările au dus-o până la curtea Ecaterinei  II-a a Rusiei, iar viața i-a oferit șansa (sau  neșansa, dacă îi citim corespondența) să cunoască o epocă de ruptură din istoria europeană. Pentu a face cunoscută expoziția pariziană, dar și pentru a-i încânta pe amatorii de artă care nu vor ajunge prea curând la Paris, postul Arte a realizat un documentar erudit și încântător. Departe de expunerile seci și plictisitoare,Le Fabuleux destin d' Élisabeth Vigée Le Brun, peintre de Marie Antoinete îmbină rigorile documentației istorice cu strălucirea filmelor de ficțiune. 

2. O aplicație și un site. Dacă vă plac fotografiile și revistele vechi, minaturile medievale și fotografiile scandaloase de la începutul secolului XX sau vreți să citiți un jurnal de la 1900 în metrou, Gallica este tot ce vă trebuie. Interfață a faimoasei Bibliothèque Nationale de France, Gallica s-a impus drept un adevărat cufăr cu minuni pentru cititorii entuziaști și curioși. Iar acum, o aplicație ne permite să ne delectăm absolut gratuit cu o bază de date imensă direct pe tabletă sau mobil. Recunosc, am citit o după-amiază întreagă reviste interbelice dedicate cosmeticii feminine.

3. O reclamă și o carte. Pentru a rămâne tot în atmosfera pariziană, vă propun o reclamă a firmei Lancôme. Lansată la sfârșitul lunii august și având-o protagonistă pe Caroline de Maigret (muziciană,model, muză, scriitoare), colecția de clipruri propune nu doar o nouă paletă de machiaj sub titlul Effortless Style, ci contribuie din plin la ironizarea, dar și la consolidarea unui mit, cel al parizienei.

  Impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Parisul devine capitala modei și orașul tuturor experiențelor posibile, mitul sofisticatei pariziene domină și acum imaginarul doamnelor cochete (și nu numai). Nu vă așteptați la o decriptare a stilului, ci mai  degrabă la o privire amuzant-ironică. Interesant este faptul că protagonista nu se teme să privească cu un zâmbet malițios o imagine la care a contribuit din plin. În 2014, a publicat alături de Anne Berest, Audrey Diwan și Sophie Mas, How to be Parisian Wherever You Are.Love, Style and Bad Habits. Cartea, ultra citită de cele care își doresc să adopte stilul parizian, abundă, după gustul meu, în nenumărate idei primite de-a gata și în sfaturi mai mult sau mai puțin aplicabile în existența cotidiană. Câteva merite are totuși: ne face chef să călătorim mai des la Paris și să renunțăm la privirea grăbită a turistului și, nu în ultimul rând, este posibil să ne determine o regândire a garderobei ;).   

Gesturi și maniere- Ritualul mesei I

          De-a lungul timpului, ritualul mesei a fost învestit cu nenumărate semnificații. Adunați în jurul unor preparate mai mult sau mai puțin sofisticate, oamenii împărțeau nu doar plăceri gustative, dar și nevoia de comunicare și de reprezentare socială. Marile banchete de la sfârșitul evului mediu puneau în scenă ritualul puterii senioriale și regale. Vesela de argint era expusă pe polițe elegante(precum  rafturile suspendate din bucătariile contemporane), iar înaltele personaje erau așezate la masă în funcție de importanța lor socială. Farfuriile de porțelan sau ceramică nu își făcuseră încă apariția, erau utilizate platourile de argint și talerele de lemn, iar o turtă de pâine înlocuia farfuria. La sfârșitul meselor princiare, turtele de pâine îmbibate cu sucul cărnurilor servite erau împărțite săracilor. Dar lumea din castele sfârșitului de secol XIII nu dădea mereu dovadă de rafinament la masă, astfel sunt redactate o serie de tratate de bune maniere, fiind reluată o tradiție întâlnită în Antichitate.

     Iată ce le sfătuia Jean de Meung pe doamne în Romanul trandafirului ”doamna să bea cu grijă, cu înghițituri mici, să nu își îndese mâncarea în gură sau să ia o bucată înainte să termine ce are în farfurie.Să își șteargă gura de grăsime, să bea delicat din potir, să nu producă sunete neplăcute,când bea și să evite beția.”. Faimoasele Courtesy Books din spațiul britanic se adresau depotrivă doamnelor și domnilor și le recomandau să nu se vorbească prea tare, să nu se ia cea mai bună bucată de pe talerul comun. Se interzicea plescăitul, băutul cu gura plină, curățarea dinților în public. Fața de masă nu trebuia folosită pentru ștergerea gurii, se recomanda evitarea zgomotelor fiziologice supărătoare.

           Tot în această epocă își face apariția o interdicție care avea să se bucure de o viață lungă, o doamnă trebuie să dea dovadă de chibzuință la masă, să mănânce puțin în public și să nu arate o poftă nemăsurată. În minaturile medievale, doamnele, mai ales dacă erau în ziua nunții, aveau o expresie hieratică, retractilă. Aceste gesturi erau determinate de o zicală medievală ”carnea cere carne”, apetitul alimentar nemăsurat fiind asociat cu cel amoros. Uneori, îndrăgostiții sunt surprinși în scene tandre, la masă, când se desfătau cu vinuri și bucate alese și se îmbrățișau. 

Imagini din manuscrise medievale, colecția BNF.

Gesturi si maniere- Primele restaurante si o regula insolita

          În preajma revoluției franceze (1789), sub arcadele elegante de la  Palais Royal, și-au făcut apariția primele restaurante. Dacă Parisul cunoscuse farmecul cafenelelor filosofice și literare, unde ideile epocii își făceau apariția la o ceșcă de cafea sau ciocolată, vremurile tulburi duseseră la dispatiția localurilor de acest gen și la transformarea hanurilor și restaurantelor în locuri de întâlnire pentru răufăcători sau revoluționari exaltați.

 La modă, dar și periculoase, aceste restaurante incipiente i-au determinat pe domnii galanți să instituie o regulă, care a supraviețuit până în zilele noastre: pentru a-și proteja partenerele sau invitatele, domnii erau primii care intrau în localul respectiv. La sfârșitul mesei, doamnele erau cele care dădeau semnalul de plecare, dar tot domnii erau cei care deschideau drumul și ieșeau primii. Regula a supraviețuit și este amintită în diverse coduri de bune maniere, dar este privită, de multe ori, cu ironie sau neînțeleasă.  În zilele noastre, se insistă pe ideea că nu este plăcut pentru o femeie să se confrunte cu toate privirile curioase, teorie contrazisă de libertatea doamnelor de a frecventa restaurantele sau cafenelele.